Străinul se îndreaptă spre cârciuma. Abia acum vede că
înăuntru sunt mai mulţi indivizi cu feţele nerase şi pălării jegoase: câțiva cocoţaţi la tejghea, alţii jucând cărţi.
— Ceva de băut, spune noul venit barmanului punând pe tinicheaua tejghelei o monedă de aur.
— S-^ar putea să fie ultimul, mormăie barmanul umplând impasibil paharul cu whisky.
Necunoscutul ridică paharul şi în clipa aceea vede în oglinda suspendată deasupra barului un individ care îl ţinteşte cu pistolul. Cu o mişcare fulgerătoare omul nostru aruncă cu putere paharul care-1 pocneşte pe individ exact la rădăcina nasului. Dar glontele porneşte... nimerind în braţul unei brute care, din capul scărilor, se pregătea să tragă cu puşca. Cei doi se prăbuşesc gemând în timp ce noul venit mai comandă un pahar.
— S-ar putea să fie ultimul, mormăie din nou la fel de impasibil barmanul.
Necunoscutul a înţeles mesajul. Se răsuceşte brusc şi un pumn bine ţintit îl trimite pe agresor la podea. În clipa aceea, de la masa din fund se scoală un individ bine îmbrăcat care până atunci citise ziarul. Se apropie de simpaticul necunoscut şi-i spune cu un zâmbet care face să îngheţe apa în vin:
— Se pare că ne cunoaştem. Ăştia sunt nişte neisprăviţi, arată spre oei căzuţi din jur. Eu sunt şeful lor. Va trebui să te măsori cu mine.
Scoate arma de la cingătoare şi o pune pe tejghea.
Aşteptarea, scurtă, pare lungă. Apoi şeful trimite primul
pumn. Necunoscutul se clatină. Va cădea? Nu. îşi revine. Trei lovituri seci şi şeful rămâne agăţat în cuierul^pom. De acolo, cu un ultim efort, hohoteşte:
— Te cunosc... ştiu cine eşti. Numele tău e...
— Manole!
Trezit din reverie, Manole mai rămâne câteva clipe cu ochii în gol. Undeva departe, în adâncul lor parcă mijeşte un zâmbet. Mda, primul vlăjgan fusese Fanache, colegul său de birou oare mereu îi face farse şi-l ironizează, Cum îl mâi nimerise cu paharul drept în frunte! Cel de->al doilea nu etna altul decât cumnatu-său care-i bagă zizanie în familie că nu mai are trăi cu nevasta. Cel de al treilea era magazionerul care vrea să-i facă imputaţie pentru nu ştiu ce materiale pe care niciodată nu le luase în primire. Iar individul cu ziarul — cine altul decât nesuferitul şef de serviciu care mereu îl sâcâie cu tot felul de lucrări inutile şi-l sancţionează pentru întârzieri.
— Hai, Manole, adormitule — se aude iar vocea lui Fanache. Şi pe urmă te miri că şeful e furios şi te face dobitoc.
Manole se ridică, ia dosarele sub braţ şi o porneşte agale pe sălile pline de praf. E o dimineaţă ca oricare alta. În jur, forfota obişnuită. Nimeni nu acordă vreo atenţie necunoscutului cu mânecuțe care se îndreaptă cu paşi târșiți spre biroul şefului...
În sfârșit, singur!
Nevoia de singurătate... Există în viaţa unui bărbat (se zice că şi în viaţa unei femei) un moment când ar dori să fie singur. Singur cu gîndu- rile sale, cu problemele sale, ce mai!
cu el însuşi. E adevărat că există şi drama singurătăţii care a inspirat o întreagă dramaturgie americană. Evident, între o biografie pusă sub semnul singurătăţii şi un moment, o clipă, un time-out, cum se spune în sport, e o mare diferenţă nu numai de timp ci şi de esenţă.
În esenţă, am o bogată viaţă de familie, cu soţie şi doi copii, cu obligaţii de serviciu şi obşteşti, în care mă simt bine şi nu doresc s-o schimb. Şi totuşi, uneori doresc să rămân numai cu mine însumi, să mă privesc în ochi — nu doar atunci când mă bărbieresc — să mă reevaluez, să mă
proiectez (sau să mă reproiectez!) pentru etapa următoare. A declara pe nepusă masă că doreşti să fii singur, este aproape imposibil şi, oricum, e o acţiune plină de riscuri şi consecinţe imprevizibile, ba şi mai rău, previzibile. De aceea am fost cât se poate de fericit când Angela mi-a explicat că duminica asta trebuie neapărat să plece la părinţi, la ţară, şi că, dacă nu văd nici un inconvenient, i-ar lua şi pe cei doi copii cu ea. Nu vedeam nici un inconvenient.
— Oricum şi ţie îţi va fi mai uşor să suporţi o zi de burlăcie fără copii, a spus nevastă-mea cu umor.
— Da, draga mea. Nu-ţi face griji, mă descurc. O zi de singurătate o să-mi prindă bine. O să fie cum se spune în sport un time-out. De altfel am şi de lucru, am spus cu sinceră seriozitate.
Soţia şi copiii au plecat şi eu am rămas singur. Singur cu gândurile mele, cu proiecţiile mele. Singur cu mine... Şi cu telefonul! Cu telefonul care, la scurt timp după plecarea Angelei, a început să sune:
— Alo, George?
Era Sandu. Un prieten şi coleg de instituţie. Se interesă ce mai fac. I-am spus că sunt singur, că soţia mea plecase pentru o zi cu copiii la ţară şi doream să folosesc prilejul să
lucrez în linişte.
— Ştii ceva? Te las să lucrezi, şi la prânz vii să iei masa cu noi.
— A, în nici un caz! îţi mulţumesc, poate altă dată!
Şi am adăugat că sunt fericit să stau în pijama şi să-mi fac singur o salată de roşii. Cu asta convorbirea Sna încheiat.
Am pus jos receptorul, bucurându-mă din nou de singurătate şi linişte.
Dar pentru foarte puţin timp. Telefonul începu din nou să
sune.
Alo, George? Aici Vie.
Adică Victor. Un băiat bun, inginer la altă instituţie, cu care merg adesea la pescuit. Ne mai vedem şi în familie. I-am spus şi lui că astăzi aveam alt program şi că etc. etc.
— Foarte bine, fă-ţi programul şi după amiază trec să te iau cu maşina la plimbare, pe răcoare.
— A, nu! Azi stau toată ziua şi lucrez!
A mai sunat şi Marcela, o colegă de^a ne- vesti-mi care întâi m-a compătimit în glumă şi, bineînţeles, n-a putut să-şi încheie consideraţiile fără clasica butadă: „Profiţi, profiţi, ştrenga- rule, las’ că te spun eu Angelei!“
Şi Mache. Prietenul meu apropiat, Mache. Coleg încă din şcoală, cu care am trecut prin rele şi bune. El mă înţelegea cel mai bine şi de aceea m-a şi încurajat:
— Foarte bine faci! O zi de repaos, vreau să spun de muncă, de unul singur, e foarte bine venită...
