— Cine e? a spus Staines.
Niciun răspuns, dar după o clipă, ciocănitul s-a repetat.
— Cine-i acolo? a întrebat Staines din nou.
S-a auzit un al treilea ciocănit, mai imperios de data asta.
Staines a simţit că inima îi bătea foarte tare. S-a dus la masă şi a luat pistolul. Ţinându-l lipit de coapsă, a păşit spre intrare, a tras ivărul şi a crăpat uşa un pic.
— Da! a zis el.
Pe coridor era un chinez de vreo treizeci de ani, îmbrăcat cu o tunică şi o pelerină de postav.
— Francis Carver, a zis chinezul.
Staines şi-a amintit instrucţiunile lui Carver.
— Nu locuieşte nimeni cu acest nume aici, a spus el. Nu cumva îl cauţi pe domnul Wells – Francis Wells?
— Carver, a zis chinezul scuturând din cap.
A scoase din sân o bucată de hârtie şi i-a arătat-o. Curios, Staines a luat hârtia. Era o scrisoare de la Penitenciarul de pe Insula Cockatoo, mulţumindu-i domnului Yongsheng pentru întrebarea adresată şi informându-l că, la eliberarea din închisoare domnul Francis Carver plecase la Dunedin, în Noua Zeelandă, cu vaporul Sparta. În partea de jos a scrisorii – şi cu o cerneală mult mai închisă la culoare – altcineva notase Hotelul Hawthorn. Staines s-a holbat îndelung la scrisoare. Nu ştiuse că
Francis Carver era un fost ocnaş; vestea era frapantă, desigur, însă, gândindu-se mai bine, nu era întru totul surprinzătoare. În
cele din urmă, cu mare părere de rău, a scuturat din cap.
— Regret, a zis el dându-i chinezului hârtia înapoi şi zâmbind jenat. Nu există nimeni aici cu numele de Francis Carver.
FIER
În care Crosbie Wells se dumireşte cum stau lucrurile.
În imobilul de la numărul 35, pe strada Cumberland, după-amiaza părea să nu se mai termine. Împreună, Anna şi doamna Wells confecţionaseră cincisprezece coroniţe împletite, pe care le instalaseră în salonul de la parter, fiind păzite în permanenţă de Wells, care bea constant şi nu spunea nimic. În spatele estradei, improvizaseră o „velă” făcută dintr-o vâslă şi un cearşaf alb strâns cu sfori; în spatele barului, atârnaseră un şir de steguleţe cu emblema amiralităţii regale. După ce aranjaseră
coroniţele pe mese, pregătiseră lămâile şi ginul, ajustaseră fitilul lumânărilor, lustruiseră paharele, umpluseră lămpile cu petrol şi şterseseră praful – lungind fiecare operaţiune cât mai mult timp posibil şi folosindu-se de orice pretext pentru a se duce ba la etaj, ba la bucătărie, pentru a scăpa de tăcerea apăsătoare din jurul lor.
Au fost întrerupte, la scurt timp după ora patru, de un ciocănit insistent la uşa din faţă.
— Cine-o fi? spuse doamna Wells încruntându-se. Fetele vin abia la şapte. Şi eu nu primesc niciodată vizite la ora asta din zi.
— Deschid eu, zise Wells.
În prag, se afla un chinez îmbrăcat cu o tunică şi o pelerină
de postav.
— Ia te uită cine-a venit! spuse Wells. Tu nu eşti de la marină.
— Bună ziua, zise chinezul. Îl caut pe Francis Carver.
— Ce-ai zis? întrebă Crosbie Wells.
— Îl caut pe Francis Carver.
— Carver, ziceai?
— Da.
— N-am auzit de el.
— Locuieşte aici, spuse chinezul.
— N-aş prea crede, amice. Casa asta îi aparţine doamnei Lydia Wells. Iar eu sunt fericitul ei soţ. Crosbie e numele meu.
— Nu Carver?
— Nu cunosc pe nimeni cu numele de Carver, zise Crosbie.
— Francis Carver, insistă omul.
— N-am cum să te ajut, crede-mă.
Chinezul se încruntă. Băgă mâna în buzunar şi scoase aceeaşi scrisoare pe care i-o arătase lui Emery Staines cu vreo două ceasuri mai devreme. Îi dădu lui Wells scrisoarea. Cuvintele
„Hotelul Hawthorn” fuseseră şterse cu o linie; sub el, cu un alt scris, cineva notase „Casa marilor delicii, st. Cumb’d”.
— Cineva ţi-a dat adresa asta? întrebă Wells.
