— Şi mă consideri vinovat că vreau să-mi salvez fiul şi, o dată cu el, şi PLANETA?
— Această asociere este forţată. Ai impus-o azi, numai ca să obţii votul Consiliului.
— Mă crezi nesincer, deci?
— Cu tot respectul ce ţi-l port, trebuie să recunosc că
da!
Io se uită trist la Haar, se întoarse apoi şi intră în cameră. Siguranţele vacuumatice pocniră sec, anunţându-l pe Haar că bătrânul se izolase de exterior. Cu capul plecat şi cu paşi rari, măsuraţi parcă, Haar se îndreptă
către apartamentul lui.
*
*
*
Era miezul nopţii. Spinn îşi ţinea soţia de mână
aşteptând verdictul ei.
— Cred că începe, îngăimă Perry cu o figură fericită.
— Am să anunţ serviciul medical! spuse Spinn, ridicându-se grăbit.
Pe PLANETĂ, naşterea unui copil era un eveniment de care nu se bucurau numai părinţii. Întreaga comunitate era fericită. O dată, fiindcă se perpetua VIAŢA, a doua oară, fiindcă evenimentul aducea fiecărei familii zece bonuri energetice. Părinţii aveau dreptul la un concediu de o lună, pe banii Consiliului, atunci când copilul împlinea un an. Dacă acesta era fetiţă, concediul creştea la două
luni. Fetele asigurau perpetuarea speciei, aşa că erau preţuite de două ori mai mult. La un an li se făcea „testul Io“ şi o familie cu un băiat de vârsta apropiată cu a fetiţei primea înştiinţarea oficială că, din punct de vedere genetic, viitoarea mamă se potrivea cu fiul lor. Cele două familii luau legătura imediat, se mutau în acelaşi sector, în camere vecine, cu loc de joacă comun, astfel încât copiii creşteau împreună sub ochii atenţi a două mame şi doi taţi. Problemă gravă era însă altă. Dintre copiii nou născuţi numai 30% erau apţi genetic să procreeze.
Radiaţiile la care fuseseră supuşi strămoşii lor determinaseră modificări nedorite în structura intimă a celulelor, aşa încât atât Spinn, cât şi Perry ştiau că
bucuria naşterii va fi umbrită timp de un an de emoţii: va ieşi pozitiv sau nu „testul Io“?
Gândurile tânărului fură întrerupte de soneria de la intrare. Se repezi să deschidă. În încăpere îşi făcură
apariţia doi medici, cu un cărucior pe care se afla un cilindru enorm, transparent şi plin pe jumătate cu apă.
Perry fu rapid dezbrăcată şi instalată în cilindru. Pe PLANETĂ se năştea în apă, ca pe navele galactice.
— Vin şi eu! îi anunţă Spinn.
— Inutil, mormăi unul dintre medici, cu o barbă scurtă, creaţă şi neagră. Vei sta la uşa clinicii.
— Rămâi, Spinn! şopti Perry care, în ciuda durerilor ce o încercau tot mai des, căuta să zâmbească soţului îngrijorat.
După plecarea medicilor, Spinn rămase în mijlocul camerei, în picioare, dezorientat. Ce să facă? De dormit, nici vorbă. Trebuia să-şi găsească o ocupaţie, altfel înnebunea de grijă. Se apucă să răsfoiască dosarul subţirel pe care începuse să-l întocmească pentru Io. Asta era! În noaptea asta va lucra. Se instală hotărât la terminalul calculatorului şi comandă conectarea la
„marele biologic“. Bătu codul „împuternicirii zero“, scris mărunt pe mica insignă roşie. Ecranul prinse viaţă, umplându-se cu cifre şi mesaje de apelare. Efectuă rapid calculele pe care le promisese pentru a doua zi bătrânului şi determină lungimea cablului de derivaţie. Rezultatul era mai mult decât suspect: doi metri. Hm! Deci derivaţia se afla în unul din birourile lipite de camera calculatorului central. Ceru, bătând cu viteză pe tastatură, planul clădirii Consiliului. Numai două birouri erau atât de apropiate de calculatorul cel mare: al lui Io şi al lui Haar. Deci, Haar era hoţul de informaţii. Se decise brusc să treacă la acţiune. Bătu pe tastatură, apelând lista de identificare.
Haar figura pe locul doi, după Io. Ceru sistemului de urmărire să identifice poziţia acestuia în ultimele zece ore.
Pe ecran apăru schema, văzută de sus, a zonei Consiliului.
Un punctişor, simbolul lui Haar, apăru pe rând în camera de transfer, lângă Io, apoi în camera calculatorului, împreună cu Io şi încă trei persoane, apoi în birou şi în sala Consiliului, pe coridor, din nou în birou, apoi la calculatorul central împreună cu trei operatori şi acum în camera lui. Orele când Haar fusese în birou cuprindeau şi intervalul de timp când funcţionase circuitul în derivaţie.
Deci era aproape sigur că Haar folosise derivaţia. În ce scop?
— Vom vedea, vorbi singur Spinn, în timp ce imprimanta bătea de zor datele pe care le culesese.
*
*
*
Io stătea întins pe patul din camera sa, o încăpere care nu se deosebea cu nimic de celelalte ale subteranului.
Bătrânul nu-şi permisese niciodată mai mult decît puteau să aibă şi ceilalţi. Şi asta contribuise la stima de care se bucura. Umerii lui, acum căzuţi şi osoşi, purtaseră ani de zile grijile unei comunităţi agitate. Io îşi amintea mereu de perioada întâlnirii cu băştinaşii. Era coşmarul lui. Găsise întâmplător intrarea în subteran. Fusese un noroc nemaipomenit, fiindcă altfel n-ar mai fi putut rezista în exterior decât 32 de ore. Trecuseră prin centura de radiaţii şi găsiseră un sol arid, ars de razele acelui soare străin.
Solul era şi el puternic radioactiv, însă nu cât centura aceea infernală. Peste 32 de ore ar fi acumulat o iradiere ireversibilă. Celulele lor ajunseseră la limita de suportabilitate. Ar fi murit lent, fie în navă, fie sub soarele ucigător. Nici vorbă de întoarcere. Defecţiunea la motorul central nu putuse fi remediată şi acesta se pulverizase, pur şi simplu, cu zece ore înainte de asolizare. Utilizaseră
numai motoarele de frânare. Intrarea în subteran arăta ca un morman de pietre. Lui îi atrăsese atenţia o tijă de fier ce ieşea din conglomeratul cenuşiu. Dacă era fier beton, atunci... Se cocoţase pe bucăţile de piatră, topite la suprafaţă de o căldură uriaşă ce le făcuse sticloase. Era fier beton, deci piatra era turnată. Natura nu putea crea aşa ceva. Îi strigase pe ceilalţi şi le arătase mormanul de beton armat, dovada existenţei unei inteligenţe superioare pe PLANETĂ. Săpaseră cu disperare şi astfel găsiseră
trapa ecluzei. Grămada de beton armat fusese, se pare, un puţ care astupa o ecluză. Un puţ sau un turn. Ciudăţenia asta n-o lămuriseră nici până acum.
Io îşi trecu o mână peste frunte. Parcă nu mai avea aer.
