La şcoala muncii dobândită.”
HOOD
A DOUA ZI, când merseră să vadă cum o mai duce văduva lui Boucher, uşa casei lui Higgins era tot încuiată; dar, de această dată, un vecin îndatoritor îi informă că lipsea într-adevăr de acasă şi că, înainte de a porni la treabă, oricare ar fi fost ea, trecuse pe la doamna Boucher. Cât despre vizita lor la doamna Boucher, nu s-ar putea spune că-i mulţumi; biata femeie se socotea personal frustrată prin sinuciderea bărbatului ei; şi era o idee foarte greu de combătut, întrucât conţinea şi un sâmbure de adevăr. Te întrista să
vezi însă cum se gândea numai la ea însăşi şi la situaţia ei, egoismul acesta extinzându-se şi asupra relaţiilor cu copiii, pe care-i privea ca pe o povară, chiar şi în momentele ei de afecţiune, mai mult instinctivă, pentru ei. Margaret încercă să se apropie de câţiva dintre copilaşi, în timp ce tatăl ei se străduia să abată gândurile văduvei spre tărâmuri mai înalte, doar-doar o uita să se văicărească întruna.
Spre surprinderea ei, Margaret îşi dădu seama că bieţii copii îl jeleau cu adevărat, din tot sufletul, pe Boucher, nu numai din gură ca văduva. Tăticul fusese foarte blând cu ei; fiecare dintre ei îşi amintea, bâlbâindu-se din pricina înflăcărării, de un gest mai tandru, sau cum îi răsfăţa tatăl lor pe care-l pierduseră.
— Omu’ ăla care zace sus e tăticu’? Nu arată ca el. Mi-e frică de el, da’ de tăticu’ nu mi-a fost niciodată frică.
Margaret simţi că-i sângerează inima când îşi dădu seama că
334
mama lor, în nevoia ei egoistă de compătimire, îşi dusese copiii sus, unde-şi văzuseră tatăl, de nerecunoscut după ce zăcuse atâta vreme în apă. În felul acesta turnase peste profunda lor durere firească
grozăvia morţii năprasnice. Încercă să le abată gândurile într-o altă
direcţie; cum o puteau ajuta pe mămica; sau – şi aceasta era o cale mai eficace – cum ar fi vrut tăticul lor să-i vadă că se poartă.
Strădaniile ei aduseră mai curând roade decât cele ale domnului Hale. Copiii; înţelegând că trebuie să facă ceva, se apucară să cureţe puţin prin odaia murdară. În vremea asta, domnul Hale îi înfăţişa bolnavei indolente un ideal prea nobil şi ţeluri prea abstracte.
Făptura ei apatică nu avea destulă imaginaţie ca să poată înţelege într-adevăr cât de cumplită fusese nefericirea soţului ei, încât să-l împingă spre acest ultim şi groaznic pas; nu putea înţelege decât ceea ce avea legătură cu ea; nu putea înţelege mila îndurătoare a unui Dumnezeu care nu împiedicase apa să-l înece pe soţul ei, pe care grijile îl doborâseră; şi, deşi dădea vina pe sărmanul nefericit pentru că se lăsase copleşit de o deznădejde atât de mare şi nu-i găsea nicio scuză pentru acest ultim act nesăbuit, îi ocăra şi îi blestema pe toţi cei ce-l aduseseră la desperare. Patronii – în special domnul Thornton, spre a cărui fabrică pornise atacul lui Boucher şi care, după ce fusese emis un mandat de arestare sub învinuirea de răzmerită, intervenise ca mandatul să fie retras – sindicatul, care în ochii femeii era reprezentat de Higgins – copiii, atât de numeroşi, de înfometaţi şi de gălăgioşi – cu toţii formau imensa armată a duşmanilor ei personali, din vina cărora devenise acum o sărmană
văduvă neajutorată.
Margaret auzi atâtea cuvinte lipsite de noimă, încât rămase descurajată, aşa că după ce plecară de acolo, nu izbuti nici să-şi îmbărbăteze tatăl.
— Aşa e viaţa la oraş, spuse ea. Oamenii au nervii distruşi de graba şi zorul şi iuţeala cu care se mişcă totul în jur, ca să nu mai vorbim de înghesuiala din casele acestea strâmte – şi încă ar fi destul ca să ajungă deprimaţi şi arţăgoşi. Pe când la ţară, oamenii stau foarte mult în aer liber, până şi copiii şi chiar şi în timpul iernii.
— Dar, oamenii trebuie să trăiască în oraşe. Şi-apoi la ţară, unii din ei ajung la o asemenea inerţie, încât aproape că devin fatalişti.
— Da; cu asta sunt de acord. Bănuiesc că fiecare mod de viaţă îşi are propriile sale neajunsuri şi tentaţii. Probabil că celor de la oraş le 335
este tot atât de greu să fie calmi, pe cât le e celor de la ţară să fie activi şi să-şi păstreze cumpătul în faţa unor împrejurări neobişnuite. Probabil că şi unii şi alţii întâmpină greutăţi când e vorba să schiţeze planuri de viitor; primii pentru că prezentul este atât de viu, de intens şi de copleşitor; ceilalţi pentru că viaţa pe care o duc nu-i ispiteşte decât cu bucuriile unei existenţe animalice, necunoscând şi deci nepăsându-le de plăcerile mai subtile pe care nu le pot dobândi decât elaborând proiecte de viitor, în felul acesta uitând de ei înşişi şi privind numai înainte.
— Astfel încât nevoia de a acapara, cât şi mulţumirea prostească
cu ceea ce-ţi oferă prezentul produc aceleaşi efecte… Dar biata doamnă Boucher! cât de puţin putem face pentru ea.
— Şi totuşi, nu putem s-o lăsăm aşa, fără să facem nimic, deşi strădaniile noastre par atât de zadarnice. Oh, tată!, e tare greu să
trăieşti în lumea asta!
— Aşa e, copila mea. Cel puţin, aşa simţim acum; dar am fost şi foarte fericiţi, chiar şi atunci când am avut supărări. Câtă bucurie ne-a adus vizita lui Frederick!
— Da, e adevărat, spuse Margaret veselă. Au fost clipe încântătoare de fericire furată, neîngăduită.
Dar se opri brusc. Îşi stricase singură amintirea vizitei lui –
Frederick, purtându-se cu atâta laşitate. Dintre toate cusururile, dispreţuia cel mai mult la alţii lipsa de curaj; micimea sufletească ce duce la minciună. Şi iată că se făcuse vinovată de un asemenea păcat! Apoi o copleşi gândul că domnul Thornton îi cunoştea falsitatea. Se întrebă dacă i-ar fi păsat cât de cât să fi fost descoperită de altcineva. Încercă să-şi închipuie că îi descoperise păcatul mătuşa ei; ori Edith; ori tatăl ei; ori căpitanul Lennox, ori fratele lui; şi, în sfârşit, Frederick. Cel mai tare o durea gândul că
acesta din urmă putea afla ce făcuse, chiar dacă fusese în folosul lui, căci era pentru prima oară când fratele şi sora aveau prilejul să-şi verifice sentimentele de dragoste şi stimă; dar până şi înjosirea ei în ochii lui Frederick nu se putea asemui cu ruşinea, cu groaznica ruşine pe care o simţea la gândul de a mai da vreodată ochii cu domnul Thornton. Şi tânjea totuşi să-l întâlnească, să afle la ce se putea aştepta; să-şi dea seama ce părere are despre ea. I se aprinseră obrajii amintindu-şi cu câtă mândrie se ridicase împotriva comerţului (în vremea când de-abia se cunoscuseră), susţinând că
336
în negoţ se practică deseori înşelăciunea, oferindu-se mărfuri proaste drept bune, iar în afaceri pretinzându-se consideraţie şi încredere pe baza unor averi şi mijloace inexistente. Îşi aminti de privirea calmă şi dispreţuitoare a domnului Thornton, pe când îi explicase în câteva cuvinte că în cadrul comerţului, privit în linii mari, orice căi necinstite se dovedeau până la urmă dăunătoare şi că
privind astfel de acţiuni doar prin prisma succesului, ele nu dovedeau decât nesăbuinţă şi nu clarviziune, în negoţ ca şi în celelalte domenii. Îşi aminti – căci pe atunci se simţea încă
puternică, închipuindu-şi că deţine adevărul – că îl întrebase dacă, după părerea lui, să cumperi ieftin şi să vinzi scump nu dovedea o oarecare lipsă de echitate, atât de strâns legată de noţiunea de adevăr; şi folosise cuvântul „cavaleresc” – tatăl ei înlocuindu-l cu unul şi mai ales şi anume „creştinesc”; continuând apoi el discuţia, în timp ce ea rămăsese tăcută, cuprinsă de un uşor sentiment de dispreţ.
Dar acum, pentru ea nu mai putea fi vorba să simtă dispreţ! – nu mai putea vorbi despre cavalerism! De acum înainte, avea să se simtă umilită şi decăzută în ochii lui. Dar când îl va vedea oare?
Inima îi tresărea de spaimă de fiecare dată când suna cineva la uşă; dar după ce liniştea revenea, simţea că o cuprinde dezamăgirea şi rămânea tristă şi fără chef de nimic. Era foarte limpede că tatăl ei se aştepta să-l vadă şi era uimit că nu apărea. Adevărul e că, în seara aceea, nu avuseseră timp să discute mai pe larg anumite subiecte; dar se înţeleseseră ca în seara următoare dacă era posibil – şi dacă
nu, în prima seară liberă a domnului Thornton – să se întâlnească şi să continue discuţia. Domnul Hale aşteptase cu nerăbdare această
întâlnire încă de când se despărţiseră. Nu reîncepuse lecţiile cu elevii săi, la care renunţase atunci când boala soţiei lui se agravase, astfel încât avea mai puţine treburi decât de obicei; iar întâmplările din ultimele zile (sinuciderea lui Boucher) îl făcuseră să revină cu şi mai multă înflăcărare la speculaţiile lui obişnuite. Nu-şi mai găsea locul în seara aceea. Repeta întruna:
— Mă aşteptam să-l văd pe domnul Thornton. Cred că mesagerul care a venit aseară cu cartea a adus şi un bilet, pe care a uitat să-l lase. Crezi că astăzi o fi sosit vreun mesaj?
— Mă duc să mă interesez, tată, spuse Margaret, după ce auzi de vreo două-trei ori aceste fraze. Stai puţin, sună cineva la uşă!
337
Se aşeză brusc şi îşi aplecă preocupată capul, deasupra cusăturii.