rezolve lucrurile mai bine decât mine. M-a sfătuit în această…
— Îmi pare rău că am venit, dacă te deranjează. Să mă duc la biroul domnului Lennox şi să încerc să-l găsesc?
— Nu, mulţumesc. Vroiam să-ţi spun ce rău îmi pare că n-o să te mai am chiriaş. Dar domnul Lennox spune că lucrurile se pot aranja…
— Domnul Lennox nu prea ştie cum stau lucrurile, zise domnul Thornton cu glas calm. Fericit şi norocos în tot ce întreprinde, nu înţelege ce înseamnă să te pomeneşti azvârlit, când nu mai eşti tânăr, înapoi în punctul de unde ai plecat, având nevoie de energia entuziastă a tinereţii – să simţi că ţi-a trecut jumătate din viaţă şi n-ai realizat nimic – şi să nu rămână nimic din ocaziile irosite decât amintirea amară a ceea ce a fost. Domnişoară Hale, aş prefera să nu aflu părerea domnului Lennox despre treburile mele. Oamenii fericiţi şi prosperi sunt prea repede dispuşi să privească cu uşurinţă
eşecurile altora.
— Eşti nedrept, zise Margaret cu blândeţe. Domnul Lennox mi-a spus doar că, după părerea lui, există o mare probabilitate să
redobândeşti – mai mult chiar decât, să redobândeşti – tot ce ai pierdut. Nu vorbi până nu am terminat – te rog, nu vorbi! Şi, recăpătându-şi stăpânirea de sine, răsfoi grăbită, cu mâinile 481
tremurând, printre nişte acte juridice şi extrase de cont. Oh, iată-l! şi
– mi-a întocmit o ofertă – aş fi vrut să fie aci ca să ţi-o explice mai bine – din care rezultă că, dacă ai vrea să împrumuţi bani de la mine, o mie opt sute şi cincizeci de lire, care stau degeaba la bancă şi îmi aduc doar o dobândă de doi şi jumătate la sută – ai putea să-mi plăteşti o dobândă mult mai bună şi să menţii în funcţiune fabrica Marlborough.
Glasul i se limpezise şi suna acum mai ferm. Domnul Thornton nu scoase o vorbă, iar Margaret tot continua să caute un document pe care erau trecute clauzele de garanţie; căci ţinea mult ca totul să fie socotit un simplu aranjament de afaceri, în care principalul avantaj era de partea ei. Şi tot căutând actul, deodată inima i se opri în loc, auzind intonaţia cu care i se adresă domnul Thornton. Cu glas răguşit, tremurând de patimă şi tandreţe, o chemă:
— Margaret!
O clipă doar îşi ridică privirea; dar se grăbi imediat să-şi ascundă
ochii luminoşi, îngropându-şi faţa în mâini. Dar el, păşind mai aproape, o imploră din nou cu glas tremurător:
— Margaret!
Ea îşi lăsă capul şi mai jos, faţa îi era acum ascunsă de tot, aproape rezemată pe masa din faţa ei. El se apropie. Îngenunche lângă ea, pentru a-i putea şopti la ureche; murmură – rostind cu greu cuvintele:
— Ia seama. Dacă nu spui nimic, am să-mi închipui cu neobrăzare că eşti a mea. Goneşte-mă imediat, dacă trebuie să plec –
Margaret!
La această a treia chemare, ea îşi întoarse spre el faţa, încă
îngropată în mâinile-i delicate şi albe şi o rezemă de umărul lui, ascunzându-şi-o. Dar pentru el era atât de minunat să-i simtă
obrazul catifelat lângă al său, încât parcă nici nu mai dorea să-i vadă îmbujorarea sau ochii drăgăstoşi. O strânse lângă el. Şi amândoi nu scoteau nicio vorbă. În cele din urmă ea murmură, cu glasul frânt:
— Oh, domnule Thornton, nu sunt vrednică!
— Nu eşti vrednică! Nu-ţi bate joc de propriul meu sentiment de nevrednicie.
După câteva clipe, îi desfăcu cu blândeţe mâinile de pe faţă şi îi aşeză braţele aşa cum le ţinuse ea atunci când îl apărase de 482
răzvrătiţi.
— Îţi aminteşti, iubirea mea? murmură el. Şi cum te-am răsplătit a doua zi cu insolenţă?
— Îmi amintesc cât de nedrept ţi-am vorbit – doar atât.
— Uită-te! Ridică-ţi capul. Vreau să-ţi arăt ceva!
Ea îşi ridică ochii spre el, îmbujorată de sfială.
— Ştii ce trandafiri sunt aceştia? zise el, scoţându-şi portofelul, în care se aflau câteva flori presate.
— Nu! răspunse ea cu inocenţă, dar şi plină de curiozitate. Ţi le-am dat cumva eu?
— Nu! încrezută mică, nu mi le-ai dat. Dar se prea poate să fi purtat surate de-ale acestor trandafiri.
Ea se uită la flori, o clipă cuprinsă de uimire, apoi surâse uşor, zicând:
— Sunt din Helstone, nu-i aşa? Cunosc crestăturile adânci din jurul petalelor. Oh, ai fost acolo? Când ai fost?
— Vroiam să văd locurile unde a crescut Margaret ca să devină
cea de acum; şi am fost în perioada cea mai grea, când nu mai nădăjduiam să fie vreodată a mea. Am fost acolo când m-am întors de la Havre.
— Trebuie să mi le dai, spuse ea, încercând să i le tragă uşor din mână.
— Foarte bine. Numai că trebuie să-mi plăteşti pentru ele!
— Cum o să-i pot spune vreodată mătuşii mele? şopti ea, după un răstimp de tăcere plină de încântare.
— Lasă-mă să-i vorbesc eu.
— Oh, nu! Trebuie s-o anunţ eu singură – dar ce-o să spună?
