Margaret urcă până în fosta odaie a copiilor, de la ultimul etaj al casei, unde Newton aranja dantelele necesare pentru nuntă. În timp ce Newton se apucă (nu fără a bombăni şi a bodogăni) să
despacheteze şalurile, care mai fuseseră arătate de vreo patru sau cinci ori în ziua aceea, Margaret îşi plimbă privirea prin odaie; prima încăpere din casa asta pe care o cunoscuse cu nouă ani în urmă, când fusese adusă aici – o mică sălbăticiune a pădurii, în căminul verişoarei ei Edith, să la parte la jocurile şi lecţiile acesteia.
Îşi aminti cât de mohorâtă şi de întunecoasă i se păruse odaia de copii din Londra, dominată de o doică sobră şi distantă, cumplit de pretenţioasă când era vorba de mâini murdare şi rochiţe rupte. Îşi aminti de primul ceai pe care îl luase acolo sus – despărţită de tatăl şi de mătuşa ei care cinau undeva jos, dincolo de prăpastia unei infinităţi de trepte; căci, numai dacă ea nu se afla sus în cer (după
cum gândea pe atunci), ei trebuiau să fie jos de tot, în măruntaiele pământului. Acasă – înainte de a veni să stea în strada Harley –
iatacul mamei era şi odaia ei; şi întrucât la parohie obişnuiau să se scoale şi să se culce devreme, Margaret mânca întotdeauna cu tatăl şi cu mama ei. Ah, cât de bine îşi amintea acum fata de optsprezece ani, înaltă şi mândră, de lacrimile pătimaşe vărsate în acea primă
noapte, cu atâta durere dezlănţuită, de fetiţa de nouă ani, cu faţa îngropată în pernă; şi cum o rugase doica să nu mai plângă, ca să
n-o trezească pe domnişoara Edith; şi cum plânsese apoi, la fel de amar, dar mai potolit, până când eleganta şi drăguţa mătuşă pe care abia o cunoscuse urcase domol scările, împreună cu domnul Hale, ca să i-o arate pe fetiţa adormită. Atunci mica Margaret îşi înăbuşise suspinele şi încercase să stea liniştită, prefăcându-se că doarme, ca să nu-şi întristeze tatăl cu durerea ei, pe care nu îndrăznea s-o mărturisească de faţă cu mătuşa; de fapt, îşi dădea seama că nici n-ar fi trebuit s-o simtă după cât nădăjduiseră şi plănuiseră şi 6
ticluiseră acasă, până când îi fuseseră pregătite hăinuţele pe măsura noii ei situaţii, iar tatăl izbutise să-şi părăsească pentru câteva zile parohia, ca să meargă la Londra.
Acum ajunsese să îndrăgească vechea cameră a copiilor, deşi nu mai era decât o paragină; şi privi în jur cu regret, gândindu-se că, peste trei zile, o va părăsi pentru totdeauna.
— Oh, Newton! exclamă ea. Cred că ne va părea rău tuturor să
părăsim cămăruţa asta veche.
— Să ştiţi, domnişoară, că mie n-o să-mi pară rău.
Nu mai văd aşa de bine şi lumina de aici e atât de slabă încât nu mai pot să cârpesc dantelele decât dacă stau lângă fereastră, unde trage cumplit – ai putea să şi mori de frig.
— Ei, am impresia că o să ai parte şi de lumină şi, de căldură
destulă la Neapole. Ar trebui să ţii tot ce ai de cârpit până atunci…
Lasă, Newton, o să le duc eu jos – ai şi aşa destulă treabă.
Aşa că Margaret coborî încărcată cu şaluri, simţindu-le parfumul oriental ameţitor, întrucât Edith tot mai dormea, mătuşa ei o rugă să
stea ca un fel de manechin, ca să le poată desfăşura în toată
splendoarea lor. Nimeni nu observă însă că trupul înalt şi bine făcut al lui Margaret, în rochia de mătase neagră pusă în semn de doliu pentru pierderea unei rude îndepărtate din partea tatălui, scotea în evidenţă faldurile lungi şi frumoase ale şalurilor fastuoase, care aproape că ar fi sufocat-o pe Edith. Margaret stătea chiar sub candelabru, tăcută şi senină, în timp ce mătuşa ei potrivea pliurile.
Din când în când, răsucindu-se, îşi zărea imaginea în oglinda de deasupra căminului şi zâmbea propriei sale înfăţişări – trăsăturile atât de familiare în veşminte de prinţesă. Atingea uşor şalurile în care era înfăşurată, bucurându-se de ţesătura lor mătăsoasă şi de culorile strălucitoare, ca şi de prilejul de a fi înveşmântată în asemenea splendori – fericită ca un copil, cu un zâmbet calm şi plin de încântare pe buze. Chiar în clipa aceea uşa se deschise şi, pe neaşteptate, fu anunţat domnul Henry Lennox. Câteva doamne tresăriră şi se îndreptară, ca şi cum s-ar fi jenat că fuseseră
surprinse în preocuparea lor pentru toalete. Doamna Shaw îi întinse mâna noului venit; Margaret rămase locului, zicându-şi că ar mai putea fi nevoie de ea, ca un fel de cuier pentru şaluri; dar, în acelaşi timp, uitându-se la domnul Lennox cu o privire veselă, amuzată ca şi cum ar fi fost sigură de simpatia lui pentru situaţia ridicolă în care 7
fusese surprinsă.
Mătuşa ei era atât de preocupată să-l tot întrebe pe domnul Henry Lennox – care nu reuşise să vină la masă – despre fratele lui, mirele, despre sora lui, domnişoara de onoare (aşteptată să sosească pentru această ocazie din Scoţia, împreună cu căpitanul Lennox) şi despre tot felul de alţi membri ai familiei Lennox, încât Margaret înţelese că
nu mai avea rost să stea cu şalurile pe ea – aşa încât se ocupă de ceilalţi oaspeţi, pe care mătuşa ei deocamdată îi uitase. Edith îşi făcu aproape imediat apariţia din salonul retras, clipind des din cauza luminii mai puternice, scuturându-şi buclele cam ciufulite şi arătând aproape ca Frumoasa-din-Pădurea-Adormită trezită din vise. Simţise chiar şi prin somn că merită să se trezească pentru un membru al familiei Lennox şi avea de pus o mulţime de întrebări despre draga de Janet, viitoarea cumnată necunoscută, revărsând atâta afecţiune încât, dacă nu ar fi fost foarte mândră, Margaret s-ar fi putut simţi aproape geloasă pe nou-apăruta rivală. Iar când mătuşa ei reveni în mijlocul oaspeţilor şi Margaret se retrase şi mai mult de pe primul plan, îl văzu pe Henry Lennox îndreptându-şi privirile spre un scaun liber de lângă ea; şi înţelese limpede că, de îndată ce Edith o să epuizeze întrebările, el va ocupa acel scaun.
Ţinând seama de afirmaţiile destul de neclare ale mătuşii ei în legătură cu obligaţiile lui Henry Lennox, nu fusese prea sigură că va veni în seara aceea; era aproape o surpriză să-l vadă; iar acum avea convingerea că va petrece o seară plăcută. Îi plăceau şi lui aproape aceleaşi lucruri ca şi ei. Pe faţa lui Margaret se răspândi o strălucire vie, neîngrădită. Şi iată-l, apropiindu-se. Ea îl primi cu un surâs lipsit de orice urmă de timiditate sau de stinghereală.
— Ei, bănuiesc că aveţi treabă până peste cap – treabă femeiască, vreau să spun. Cu totul altfel decât treburile mele, care sunt treburi adevărate, avocăţeşti. Joaca cu şalurile e altceva decât redactarea unor tranzacţii.
— Ah, ştiam că o să te amuzi găsindu-ne pe toate atât de ocupate cu nişte găteli. Dar şalurile indiene autentice sunt într-adevăr perfecte în felul lor.
— Nu mă îndoiesc că şunt. Şi preţurile lor sunt tot aşa de perfecte.
Fără cusur.
Unul câte unul, domnii începură să apară, mărind zumzetul şi zgomotele.
8
— E ultima masă pe care o daţi, nu-i aşa? Nu vor mai fi şi altele până joi?
— Nu. Cred că după seara aceasta, vom simţi cu toţii nevoia să ne odihnim, ceea ce sunt sigură că nu am mai făcut de multe săptămâni; măcar odihna de care ai parte când mâinile nu mai au nimic de făcut şi totul e gata pentru un eveniment ce-ţi va absorbi şi mintea şi inima. Ce bine o să fie când o să am timp să gândesc şi sunt sigură că şi Edith simte la fel.
— Nu sunt chiar atât de sigur în privinţa ei; dar pot să-mi închipui că dumneata vei fi bucuroasă. De câte ori te-am văzut în ultima vreme, erai mereu într-un vârtej de treburi, întotdeauna ale altcuiva.
— Da, încuviinţă Margaret cu puţină tristeţe în glas, amintindu-şi de zarva nesfârşită, stârnită de mai bine de o lună încoace pentru orice fleac. Mă întreb dacă toate căsătoriile trebuie să fie precedate de ceea ce dumneata numeşti vârtej, sau dacă uneori nu poate exista şi o perioadă de linişte şi pace, măcar înainte de căsătorie.
— Ei da, dacă naşa Cenuşăresei ar comanda trusoul şi micul-dejun din ziua nunţii şi ar scrie invitaţiile, spuse domnul Lennox râzând.
— Dar toate acestea sunt care atât de necesare? întrebă Margaret, aşteptând de la el un răspuns direct.
Se simţi deodată plictisită cumplit de toate aranjamentele acestea care urmăreau un efect frumos, – în care Edith jucase în ultimele şase săptămâni rolul de autoritate supremă; şi dorea cu adevărat să-i înşire cineva câteva lucruri plăcute şi liniştite legate de o căsătorie.
— Ah, desigur, replică el pe un ton ceva mai grav. Există
formalităţi şi ritualuri prin care trebuie să treci, nu atât pentru satisfacţii personale, cât pentru a astupa gura lumii, căci altfel chiar n-ai avea multe satisfacţii în viaţă. Dar spune-mi, te rog, cum ai aranja dumneata o căsătorie?
