cu dărnicie pe masă.
Doamna Hale se simţi depăşită. Îi era teamă că oaspetele ar fi putut crede că deserturile erau un lucru improvizat, neobişnuit în parohie; de fapt, dacă domnul Hale s-ar fi uitat doar în spatele lui, ar fi văzut biscuiţi şi marmeladă şi câte şi mai câte, aranjate toate frumos pe bufet. Dar acum îi venise ideea asta cu perele şi nu putea să i-o mai scoată, nimeni din cap.
— Sunt câteva pere din soiul acela pârguit şi zemos lângă zidul dinspre sud, care fac cât toate fructele exotice şi dulceţurile. Hai, fugi, Margaret şi culege-ne câteva.
— Propun să ne mutăm în grădină şi să le mâncăm acolo, spuse domnul Lennox. Nimic mai delicios decât să muşti dintr-un fruct răcoros şi zemos, încălzit şi parfumat de soare. Mai rău e că viespile sunt destul de obraznice ca să nu te lase să le savurezi, chiar în momentul crucial şi maxim al desfătării.
Şi se ridică, de parcă vroia s-o urmeze pe Margaret, care dispăruse prin uşa cu geam: aştepta doar permisiunea doamnei Hale. Aceasta ar fi preferat ca masa să se termine după tipic, cu tot ceremonialul ce se desfăşurase destul de bine până acum, mai ales că ea şi cu Dixon scoseseră din cămară vasele pentru spălat degetele ca totul să
fie ireproşabil, aşa cum se cuvenea la sora văduvei generalului Shaw; dar cum domnul Hale se ridică imediat şi se pregăti să-şi însoţească oaspetele, ea nu putu decât să se supună.
— Eu o să mă înarmez cu un cuţit, spuse domnul Hale: zilele când mâncam fructe în felul impetuos pe care îl descrieţi au cam trecut.
Acum trebuie să le cojesc şi să le tai în sferturi înainte de a le putea savura.
Margaret improviză o farfurie pentru pere dintr-o frunză de sfeclă, care le scotea admirabil în evidenţă culoarea aurie pârguită. Domnul 26
Lennox se uita mai mult la ea decât la pere; dar tatăl ei, înclinat să
guste fără grabă farmecul şi toată perfecţiunea orei pe care o smulsese neliniştii, alese cu eleganţă cel mai copt fruct şi se aşeză pe banca din grădină să-l savureze în linişte. Margaret şi domnul Lennox o porniră pe aleea de lângă zidul de miazăzi, unde albinele mai bâzâiau, robotind de zor în stupuri.
— Ce viaţă desăvârşită păreţi să duceţi aici! Până acum simţeam doar dispreţ pentru poeţi şi pentru visurile lor: „Visez o căsuţă pe coasta unui deal!” şi lucruri de acest fel; dar acum mă tem că, de fapt, nu eram cu nimic mai bun decât orice orăşean. În clipa asta simt că adevărata răsplată pentru douăzeci de ani de muncă
avocăţească grea ar fi un an de viaţă senină şi liniştită ca aceasta. Ce minunat e cerul! şi privi în sus – şi ce nuanţe de roşu şi chihlimbar are frunzişul, care parcă a încremenit! şi arătă spre câţiva copaci mari care închideau între ei grădina, ca într-un cuib.
— Ar fi bine să-ţi aminteşti că cerul nu e mereu atât de albastru ca acum. Mai şi plouă şi frunzele cad şi se îmbibă cu apă; şi totuşi cred că Helstone este un loc la fel de minunat ca oricare altul în lume. Adu-ţi aminte cu cât dispreţ ai ascultat descrierea lui într-o seară în strada Harley: „un sat dintr-o poveste”.
— Dispreţ, Margaret! E un cuvânt cam aspru.
— Poate că e. Ştiu doar că mi-ar fi plăcut să-ţi vorbesc de ceea ce îmi umplea inima în acel moment şi dumneata – cum să spun? – ai desconsiderat Helstone, nefiind pentru dumneata decât un simplu sat de poveste.
— N-am să mai fac niciodată, făgădui el cu căldură.
Şi o porniră înapoi.
— Aproape că mi-aş dori, Margaret… şi se opri şovăind.
Era un lucru atât de neobişnuit ca vorbele fluente ale avocatului să se întrerupă, încât Margaret ridică privirea spre el, plină de o uimire neîncrezătoare; dar, după un moment – n-ar fi putut spune din ce, cauză – îşi dori să fie iar lângă mama ei – lângă tatăl ei –
oriunde departe de el, căci înţelese că va spune ceva la care ea nu va şti ce să răspundă. După încă o clipă, puternica ei mândrie învinse neliniştea-i bruscă, nădăjduind că el n-o observase. Sigur că va putea să răspundă şi să răspundă aşa cum trebuie; şi era jalnic şi condamnabil din partea ei să dea înapoi în faţa oricăror cuvinte, ca şi când n-ar avea puterea să le pună capăt din înălţimea demnităţii 27
ei de fată.
— Margaret, repetă el, apucându-i pe neaşteptate mâna, astfel încât se văzu silită să rămână liniştită şi să asculte, dispreţuindu-se tot timpul pentru tulburarea din inima ei; Margaret, aş fi vrut să
nu-ţi placă Helstone atât de mult – să nu pari atât de senină şi de fericită aici. Am nădăjduit în aceste trei luni să te găsesc regretând Londra – şi, puţin, prietenii din Londra – destul ca să te fac să asculţi cu mai multă bunăvoinţă (căci ea căuta tăcută, dar cu hotărâre, să-şi tragă mâna din strânsoarea lui) un om care nu are prea mult de oferit, e adevărat – nimic decât perspective de viitor – dar care te iubeşte într-adevăr, Margaret, aproape în ciuda lui însuşi. Margaret, te-am speriat prea tare? Spune!
Căci îi văzu buzele tremurând, de parcă ar fi vrut să plângă. Ea făcu un efort mare ca să se liniştească; nu vorbi până nu reuşi să-şi stăpânească vocea şi atunci spuse:
— Da, m-ai speriat. N-am ştiut că ţii la mine în felul acesta. M-am gândit întotdeauna la dumneata ca la un prieten; şi aş vrea, dacă se poate, să mă gândesc şi mai departe la fel. Nu-mi place să mi se vorbească aşa cum ai făcut-o. Nu-ţi pot răspunde cum doreşti şi totuşi n-aş vrea să te jignesc.
— Margaret, vorbi el privind-o în ochi şi ea îi răspunse cu privirea-i deschisă şi directă, exprimând toată buna ei credinţă şi neputinţa de a face rău, spune – era pe punctul de a adăuga: „iubeşti pe altcineva?” – dar înţelese că întrebarea era o insultă faţă de puritatea senină a acelor ochi. Iartă-mă! Te-am luat prea repede şi mi-am primit pedeapsa. Lasă-mă doar să sper. Oferă-mi măcar alinarea că nu cunoşti pe altcineva care ar putea…
Şi din nou se opri. Nu-şi putea termina fraza. Margaret îşi reproşa cu tărie că îi pricinuise atâta suferinţă.
— Ah, dacă nu ţi-ai fi băgat niciodată un asemenea gând în cap!
Era atât de plăcut să mă gândesc la dumneata ca la un prieten.
— Dar pot să sper, nu-i aşa, Margaret, că te vei gândi odată la mine ca la un iubit? Nu, încă, îmi dau seama– nu e nicio grabă – dar cândva…
Margaret rămase tăcută câteva clipe, încercând să descopere adevărul în inima ei, înainte de a răspunde; apoi vorbi:
— Nu m-am gândit niciodată la dumneata decât ca la un prieten.
Îmi place să-mi închipui că eşti prietenul meu; dar sunt sigură că nu 28
m-aş putea gândi niciodată la dumneata altfel. Te rog, să uităm toată această discuţie (era pe punctul de a spune „neplăcută”, dar se opri la timp) care a avut loc.
El tăcu câteva clipe, înainte de a răspunde. Apoi, pe tonul său rece, obişnuit, spuse:
— Desigur, dacă sentimentele dumitale sunt categorice şi dacă
această discuţie ţi-a fost atât de evident neplăcută, ar fi mai bine să
o dăm uitării. E foarte frumos în teorie acest plan de-a uita tot ce este dureros, dar mie, cel puţin, îmi va fi destul de greu să-l pun în practică.
— Eşti jignit, spuse ea, tristă; dar ce-aş putea face?
