Arăta atât de mâhnită spunând-o, încât Henry căută să-şi înăbuşe dezamăgirea şi apoi răspunse mai vesel, dar totuşi cu o urmă de duritate în ton:
— Ar trebui să ţii seama, Margaret, că umileşti nu numai un îndrăgostit, ci şi un om lipsit în general de înclinaţii romanţioase –
prudent, cu picioarele pe pământ, după cum se zice – care a fost smuls din obiceiurile sale fireşti de forţa pasiunii – în fine, n-o să mai vorbim despre asta. Numai că în singura discuţie în care şi-a adunat cele mai adânci şi mai nobile sentimente, este respins şi îndepărtat.
Va trebui să mă consolez cu dispreţul pentru propria mea nebunie.
Un avocat bătăios să se gândească la căsătorie!
Margaret nu ştiu ce să răspundă., întregul ton pe care vorbise o necăjea. Părea că atinge şi scoate la iveală toate punctele în care nu se asemănau şi care o făcuseră deseori să dea înapoi; şi totuşi, rămânea omul cel mai plăcut, prietenul cel mai atrăgător, cel care o înţelesese cel mai bine pe vremea când stătea în strada Harley. Simţi o urmă de dispreţ, adăugându-se durerii de a-l fi refuzat. Buzele-i frumoase se arcuiră într-o expresie puţin trufaşă. Din fericire, făcând înconjurul grădinii, dădură nas în nas cu domnul Hale, de a cărui prezenţă uitaseră complet. Acesta nu-şi terminase încă para, pe care o cojise într-o spirală lungă, dar subţire cât o foiţă şi pe care o savura pe-ndelete. Pentru Margaret, totul era ca în povestea acelui rege oriental care, cufundându-şi capul la porunca vrăjitorului într-un vas cu apă, trecuse într-o clipă prin experienţa unei vieţi întregi. Se simţea copleşită, neputându-şi recăpăta stăpânirea de sine, ca să poată lua parte la discuţia banală dintre tatăl ei şi domnul Lennox. Rămase gravă, nu prea dispusă să stea de vorbă; se 29
întreba când o să plece domnul Lennox, pentru ca să se poată
gândi în linişte la ceea ce se întâmplase în ultimul sfert de oră. La rândul lui, era şi el aproape tot atât de nerăbdător să plece; dar câteva minute de discuţie uşoară şi indiferentă, oricât l-ar fi costat, erau un sacrificiu datorat vanităţii sale rănite, ori respectului de sine. Privea din când în când spre faţa ei tristă şi îngândurată.
„Nu-i sunt atât de indiferent pe oct, crede”, se gândi. „Nu-mi pierd orice speranţă.”
Înainte de a se fi scurs un sfert de oră, domnul Lennox adoptase un mod de conversaţie uşor sarcastic; vorbea de viaţa la Londra şi de viaţa la ţară ca şi când ar fi fost conştient de cel de-al doilea eu al său, batjocoritor şi speriat de propria-i dispoziţie satirică. Domnul Hale rămase uimit. Oaspetele era diferit de cel pe care-l cunoscuse înainte, la micul dejun de nuntă şi la masa de astăzi; un om mai puţin profund, mai isteţ şi mai versat; prin urmare mai greu de înţeles pentru domnul Hale. A fost o uşurare pentru toţi trei când domnul Lennox se scuză că trebuie să plece imediat, dacă vrea să
prindă trenul de cinci. Porniră spre casă pentru a o găsi pe doamna Hale şi a-şi lua rămas bun. În ultimul moment, adevăratul eu al lui Henry Lennox ieşi la iveală prin carapace:
— Margaret, să nu mă dispreţuieşti; am inimă, în ciuda acestui mod aiurit de a vorbi. Ca dovadă, cred că te iubesc mai mult decât oricând – dacă nu te urăsc – pentru desconsiderarea cu care m-ai ascultat în această ultimă jumătate de oră. La revedere, Margaret –
Margaret!
30
CAPITOLUL IV
ÎNDOIELI ŞI GREUTĂŢI
„Azvârle-mă pe-o insulă uitată,
Unde să fie
Doar plajă pustie.
Vino şi tu şi fie marea cât de zbuciumată, N-oi cere linişte mai binecuvântată.”
W. HABINGTON
LENNOX PLECASE. Casa fusese încuiată pentru noapte. Cerul nu mai era albastru şi dispăruseră şi irizările de roşu sau chihlimbar.
Margaret se duse în camera ei să se schimbe pentru ora ceaiului şi o găsi pe Dixon întoarsă pe dos din cauza musafirului care adusese, bineînţeles, bătaie de cap într-o zi când era atâta treabă de făcut. O
dovedi periindu-i cu furie părul lui Margaret, sub pretextul că era foarte grăbită să se ducă la doamna Hale. După care, fireşte, Margaret trebui să aştepte mult în salon înainte ca mama ei să
coboare. Se ghemui lângă foc, fără să aprindă lumânările pe masă.
Din spatele ei, reamintindu-şi întâmplările de peste, zi, plimbarea minunată, orele agreabile când desenaseră, masa veselă şi tihnită şi plimbarea neplăcută şi jalnică în grădină.
Cât de diferiţi erau bărbaţii de femei! Pe de o parte ea – tulburată
şi nefericită, căci datorită instinctului, orice altceva decât un refuz ar fi fost imposibil; în timp ce el, nu mult după ce îi fusese respinsă
ceea ce ar fi trebuit să fie dorinţa cea mai profundă şi mai sfântă din viaţă, putea vorbi ca şi când singurele lucruri importante pentru el erau procesele, succesul şi toate consecinţele lor superficiale – o casă bună şi o societate inteligentă şi simpatică. Oh, Doamne! cât de mult l-ar fi putut iubi dacă ar fi fost altfel şi anume, îşi zise ea chibzuind, dacă ar fi fost mai profund – mult mai plin de gravitate.
Apoi îi veni în minte că, în fond, felul lui uşuratic de a fi. Putea însemna doar prefăcătorie, ca să-şi ascundă amărăciunea şi dezamăgirea – sentimente care la ea ar fi rămas marcate în inimă, dacă ar fi iubit şi ar fi fost respinsă.
Mama ei intră în cameră înainte ca vârtejul acesta de gânduri 31
să-şi fi găsit cât de cât o rânduială. Margaret trebui să izgonească
amintirea faptelor întâmplate şi a vorbelor rostite în timpul zilei, ca să asculte cu înţelegere cum se plânsese Dixon că pătura pentru călcat fusese din nou arsă; şi cum Susan Lightfoot fusese văzută cu flori artificiale la bonetă, dând astfel dovadă, că-i zăpăcită şi plină de deşertăciune. Domnul Hale îşi sorbea ceaiul, tăcând absent, aşa că
Margaret trebuia să dea singură replicile. Se întreba cum de tatăl şi mama ei au putut să uite atât de repede şi nici măcar să nu le pese de oaspetele din timpul zilei, încât să nu-i pomenească deloc numele. Uita că lor, Henry nu le făcuse nicio propunere de căsătorie.
După ceai, domnul Hale se ridică şi rămase în picioare în faţa căminului, rezemat cu cotul de consolă şi cu capul sprijinit în mână, meditând la ceva şi oftând din când în când din greu. Doamna Hale ieşi să se sfătuiască cu Dixon în problema unor haine de iarnă
pentru săraci. Margaret pregătea un scul de lână cu care lucra mama ei, plictisită – de perspectiva unei seri lungi, dorindu-şi să
vină ora de culcare, ca să se gândească iar la evenimentele zilei.
— Margaret! i se adresă deodată domnul Hale, într-un fel brusc, parcă plin de disperare, care o făcu să tresară. Lucrul acela la gherghef e foarte urgent? Vreau să spun, poţi să-l laşi şi să vii în biroul meu? Vreau să-ţi vorbesc despre ceva foarte important pentru noi toţi.
„Foarte important pentru noi toţi.” Domnul Lennox nu avusese prilejul să stea de vorbă cu tatăl ei după ce-l refuzase – căci asta ar fi fost într-adevăr o problemă foarte importantă. În primul rând, Margaret se simţea în culpă şi parcă-i era ruşine că se făcuse atât de mare încât sa fie cerută în căsătorie; şi, în al doilea rând, nu ştia dacă tatăl ei se va supăra aflând că hotărâse singură să respingă
propunerea domnului Lennox. Dar simţi imediat că el nu dorea să-i vorbească despre ceva întâmplat de curând, oricât de neaşteptat ar fi fost. O rugă să se aşeze lângă el; scormoni focul, potrivi lumânările şi oftă o dată sau de două ori înainte de a se hotărî să vorbească – şi, după toate acestea, izbucni:
