recunoască deschis că face un lucru pentru că aşa vrea ea; prefera să fie silită să dea curs ordinului sau dorinţei altcuiva. Se convingea astfel singură că, într-adevăr, se supunea unei necesităţi externe presante; şi era în stare să ofteze şi să se vaite, în felul ei liniştit, ori de câte ori făcea de fapt exact ceea ce dorea.
Şi chiar în felul acesta începu să-i vorbească despre călătorie căpitanului Lennox, care nu putea decât să aprobe, ca la militărie, tot ce spunea viitoarea lui soacră, în timp ce cu ochii o urmărea pe Edith, ocupată să tot aranjeze măsuţa de ceai şi să-i comande fel de fel de bunătăţi în ciuda asigurărilor lui că nu trecuseră nici două ore de când cinase.
Domnul Henry Lennox stătea rezemat de cămin, amuzat de scena de familie. Se afla lângă chipeşul său frate; era singurul membru nearătos într-o familie de oameni deosebit de frumoşi; dar figura îi era inteligentă, subtilă şi mobilă; şi Margaret se întreba din când în când la ce care se putea gândi. În timp ce rămânea tăcut, urmărind evident, cu un interes uşor sarcastic, tot ce făceau Edith şi ea.
Sarcasmul îi era trezit de conversaţia doamnei Shaw cu fratele său; nu avea nicio legătură cu interesul stârnit de ceea ce vedea. Părerea lui era că cele două verişoare formau un tablou plăcut, aşa cum se ocupau cu aranjarea măsuţei. Edith dorea să facă mai totul singură.
Grozav mai ţinea să-i arate iubitului ei cât de bine se putea comporta ca nevastă de ostaş. Descoperi că apa din ceainic se răcise şi ceru să i se aducă ceainicul mare din bucătărie; numai că, atunci când îi fu adus la uşă şi încercă să-l ducă singură, îşi dădu seama că
era prea greu pentru ea; aşa că se înapoie bosumflată, cu o pată
12
neagră pe rochia de muselină şi cu o zgârietură lăsată de mâner pe mânuţa albă şi grăsulie pe care, ca un copil ce se lovise, le arăta căpitanului Lennox; şi, fireşte, în amândouă cazurile remediul a fost acelaşi. Iar lampa de spirt primită de la Margaret era o născocire nemaipomenită, deşi nu aducea nici pe departe cu viaţa de şatră pe care Edith, în anumite dispoziţii, o socotea cea mai asemănătoare cu viaţa dusă într-o cazarmă.
Din seara, aceasta şi până după nuntă, totul n-a mai fost decât zarvă şi freamăt.
CAPITOLUL II
TRANDAFIRI ŞI SPINI
„Lângă poiana cu lumină verde şi dulce în valuri Unde se jucau copii, în muşchiul de pe maluri; Lângă pomul cunoscut, prin care ochii-ţi prima oară
Privit-au cu dragoste la cerul senin de vară”.
F. D. HEMANS
MARGARET ERA DIN NOU ÎMBRÂCATÂ în rochia de dimineaţă, călătorind liniştită spre casă împreună cu tatăl ei, care venise la nuntă. Mama fusese reţinută acasă de o mulţime de aşa-zise motive, pe care nu le înţelesese nimeni pe deplin – în afară de domnul Hale, perfect conştient că toate argumentele lui în favoarea unei rochii de satin gri, mai puţin purtată, se dovediseră zadarnice; şi că, neavând bani pentru o toaletă nouă, soţia lui nu voia să apără la nunta singurei copile a singurei surori. Dacă doamna Shaw ar fi ghicit adevăratul motiv pentru care doamna Hale nu îşi însoţise soţul, ar fi copleşit-o cu rochii; dar trecuseră aproape douăzeci de ani de când doamna Shaw fusese drăguţa dar săraca domnişoară Beresford şi uitase cu adevărat că există alte necazuri în afară de nefericirea adusă de nepotrivirea de vârstă în căsătorie, subiect despre care putea vorbi pe larg câte o jumătate de oră. Sora ei dragă, Maria, se măritase cu omul iubit, numai, cu opt ani mai mare ca ea, o fire tare blândă şi având părul acela negru-albăstrui atât de greu de găsit.
Domnul Hale era unul dintre cei mai buni predicatori auziţi de ea 13
vreodată şi un perfect preot de parohie. Poate că deducţia extrasă
din aceste premise nu era chiar cea mai logică, dar, în orice caz, o concluzie caracteristică a doamnei Shaw, când se gândea la soarta surorii ei: „Căsătorită din dragoste, ce-şi mai poate dori care draga de Maria pe lume?” Doamna Hale, dacă ar fi spus adevărul, ar fi putut răspunde cu o listă gata făcută: „o mătase lucioasă de culoare gri-argintie, o bonetă de pai albă, oh! zeci de mărunţişuri pentru nuntă şi sute de lucruri pentru casă”.
Margaret ştia doar că mama ei nu găsise de cuviinţă să vină şi nici nu-i părea rău, gândindu-se că o va întâlni şi o va îmbrăţişa în parohia Helstone şi nu în casa din strada Harley, în timpul zarvei din ultimele două sau trei zile, când ea nu fusese decât un fel de Figaro trebuincios peste tot şi în acelaşi timp. Parcă întreg trupul şi până şi mintea o dureau numai când îşi amintea de tot ce făcuse şi spusese în ultimele patruzeci şi opt de ore. Despărţirile acestea, atât de grăbite, printre toate celelalte vorbe de bun-rămas, îi dădeau un sentiment apăsător de regret melancolic faţă de timpurile trecute; nu conta cum fuseseră, acum când trecuseră fără a mai putea reveni. Margaret îşi simţea inima mai grea decât şi-ar fi închipuit că
va fi când se va întoarce la căminul ei drag, la locurile şi la viaţa după care tânjea de ani de zile – în momentele cele mai potrivite pentru dor şi melancolie, când, gata să se topească în somn, simţurile îşi pierd ascuţimea. Se strădui să-şi mute gândurile de la amintirile din trecut şi să privească spre viitorul plin de speranţe, atât de senin şi liniştit. Ochii i se întoarseră nu la viziunile trecutului, ci la priveliştea din faţă; dragul ei tată, moţăind rezemat în vagon. Părul negru-albăstrui de odinioară era acum cenuşiu şi îi cădea pe frunte în şuviţe rare. Oasele feţei ieşeau în relief – prea mult pentru a mai putea fi socotit un bărbat frumos, dacă trăsăturile nu i-ar fi fost atât de regulate; aşa însă aveau o graţie, dacă nu chiar un farmec al lor. Chipul îi era în repaus; mai curând însă odihna de după oboseală, decât calmul senin al feţei unui om ducând o viaţă
paşnică şi mulţumită de sine. Margaret fu izbită dureros de expresia uzată, marcată de griji; şi trecu în revistă împrejurările ştiute şi mărturisite ale vieţii tatălui ei, pentru a găsi pricina zbârciturilor ce vădeau limpede obişnuinţa suferinţei şi a tristeţii.
„Bietul Frederick!” gândi ea, oftând. „Oh, dacă Frederick s-ar fi făcut preot, în loc să intre în marină şi să fie pierdut pentru noi toţi!
14
Aş vrea să aflu tot ce s-a întâmplat. N-am înţeles nimic de la mătuşa mea; tot ce ştiu e că nu se poate întoarce în Anglia după o întâmplare cumplită. Bietul meu tată drag! Cât de trist arată! Sunt grozav de bucuroasă că mă întorc acasă şi că am să fiu alături de ei, să-i mângâi, pe el şi pe mama.”
Aşa că atunci când tatăl ei se trezi, îl întâmpină cu un zâmbet vesel, fără urmă de oboseală. El îi întoarse zâmbetul, dar cu sfială, ca şi când l-ar fi costat un efort neobişnuit. Chipul lui îşi reluă
înfăţişarea obişnuită de îngrijorare. Avea obiceiul să deschidă gura pe jumătate, ca şi când ar fi vrut să vorbească, ceea ce-i modifica mereu linia buzelor, dându-i o expresie nedecisă. Dar avea aceiaşi ochi mari şi blânzi ca şi fiica lui – ochi care se roteau încet şi aproape cu măreţie în orbite, umbriţi de pleoapele albe, transparente.
Margaret semăna mai mult cu el decât cu mama ei. Uneori, oamenii se întrebau cum de nişte părinţi atât de frumoşi au putut avea o fiică
care era departe de a fi o frumuseţe; câtuşi de puţin frumoasă, se spunea câteodată. Avea gura mare; nu ca un boboc de trandafir care să se poată deschide doar atât încât, să iasă un „da”, un „nu”, s-au un „cum doriţi, domnule”. Dar această gură mare avea o curbă
delicată cu buze roşii şi pline; iar pielea, chiar dacă nu era albă şi strălucitoare, avea o delicateţe şi o netezime de ivoriu. Dacă expresia feţei era, în general, prea demnă şi rezervată pentru vârsta ei, acum, în timp ce vorbea cu tatăl, era senină ca dimineaţa – numai gropiţe, iar privirile trădau o bucurie copilăroasă plină de încredere nemărginită în viitor.
Margaret se întorcea acasă în a doua jumătate a lunii iulie.
Copacii din pădure îşi arătau cu toţii verdele închis, întunecat; ferigile de la rădăcini primeau razele piezişe ale soarelui; vremea era zăpuşitoare, aproape deprimant de calmă. Margaret avea obiceiul să
hoinărească alături de tatăl ei, strivind ferigile cu o veselie crudă, simţind cum cedează sub paşii uşori, răspândind mireasma caracteristică – pe islazurile întinse şi în lumina caldă şi parfumată, privind la miile de făpturi sălbatice şi libere, desfătându-se sub razele soarelui şi la ierburile şi florile trezite la viaţă de aceleaşi raze de soare. Acest mod de viaţă – aceste plimbări, cel puţin – împlineau toate aşteptările lui Margaret. Era mândră de pădurea ei. Era lumea ei.
Se împrieteni cu oamenii din parohie; le învăţă cu plăcere 15
limbajul; se simţea în voie printre ei; le îngrijea copiii; le vorbea şi le citea încet şi clar celor mai bătrâni; le ducea bunătăţi celor bolnavi; se hotărî curând să predea la şcoală, unde tatăl ei se ducea zilnic socotind că era de datoria lui; dar era mereu ispitită să plece să-şi viziteze câte un prieten – bărbat, femeie sau copil – în căsuţele din umbra verde a pădurii.
Viaţa ei în aer liber era desăvârşită. Viaţa din casă, însă, avea anumite neajunsuri. Cu pudoarea sănătoasă a unui copil, se învinuia pentru ascuţimea privirii ei, când observa că totul nu era cum ar fi trebuit să fie. Mama – întotdeauna atât de bună şi de tandră cu ea – părea din când în când nemulţumită de situaţia lor, şi-şi zicea că episcopul nu-şi prea face datoria de episcop din moment ce nu-i înlesneşte domnului Hale un mod de viaţă mai bun şi aproape că-i reproşa soţului ei că nu avea curajul să ceară o parohie mai mare şi s-o lase pe a lui. La care tatăl ei doar ofta, răspunzând că ar fi mulţumit să înfăptuiască tot ce ar fi trebuit în mica lui parohie; dar era din ce în ce mai copleşit; lumea devenea tot mai greu de înţeles. Şi de fiecare dată când soţia lui stăruia să ceară
o situaţie mai bună, Margaret îl vedea pe tatăl ei şovăind din ce în ce mai mult; şi în acele momente, se străduia să-şi împace mama cu parohia lor. Doamna Hale spunea că atâţia copaci în vecinătate îi strică sănătatea; şi Margaret încerca s-o convingă să vină cu ea pe islazul minunat şi întins de pe platou, însorit dar şi umbrit de nori, încredinţată că mama ei se obişnuise prea mult cu viaţa între patru pereţi, prelungindu-şi rareori plimbările dincolo de biserică, şcoală
şi căsuţele din vecinătate.
Un timp izbuti în strădaniile ei; dar când se apropie toamna şi vremea deveni schimbătoare, mama stărui iar că locul era nesănătos; şi nu înceta să repete că soţul ei, care era mai învăţat decât domnul Hume şi mai bun preot de parohie decât domnul Houldsworth, ar fi trebuit să primească o parohie mai bună şi nu cei doi foşti vecini ai lor.
Această tulburare a liniştii de acasă, cu ore lungi pline de nemulţumire, o luă pe nepregătite. Margaret ştia şi cumva se bucurase, că va trebui să renunţe la luxul de până acum, care constituise de fapt de multe ori un obstacol şi o îngrădire a libertăţii ei, când locuia pe strada Harley. Bucuria intensă în faţa plăcerilor percepute cu toate simţurile era egalată, dacă nu chiar depăşită, de 16
mândria conştientă de a fi în stare să se lipsească de ele, la nevoie.
