Dar norul nu apare niciodată în punctul de pe orizont unde ne aşteptăm să apară. Existaseră şi înainte, în vacanţele petrecute de Margaret acasă, tânguiri şi regrete trecătoare ale mamei ei pentru cine ştie ce fleac în legătură cu Helstone şi cu poziţia tatălui ei; dar pe fundalul fericirii generale a amintirilor despre acele timpuri, uitase de micile amănunte nu chiar plăcute.
În a doua jumătate a lunii septembrie începură ploile şi furtunile de toamnă, aşa că Margaret se văzu silită să rămână în casă mai mult ca înainte. Helstone se afla destul de departe de orice vecin cu un nivel de cultură apropiat de al lor.
— Fără îndoială, este unul dintre locurile cele mai izolate din Anglia, spuse doamna Hale, aflată în una din dispoziţiile ei tânguitoare. Nu pot să nu regret tot timpul că tata n-are pe nimeni aici cu care să se poată împrieteni; e atât de singur; nu vede decât fermieri şi argaţi toată săptămâna. Măcar dacă am locui la celalalt capăt al parohiei şi tot ar fi ceva; am putea chiar merge pe jos până
la Stansfields; şi am fi aproape de familia Gorman.
— Familia Gorman? întrebă Margaret. E familia aceea care a făcut avere din negoţ, la Southampton? Oh! Mă bucur că nu-i vizităm.
Nu-mi plac negustorii şi socot că suntem mult mai avantajaţi să
cunoaştem doar fermieri şi argaţi şi tot oameni fără pretenţii.
— Nu trebuie să fii atât de mofturoasă, Margaret dragă! spuse mama ei, gândindu-se în taină la un domn Gorman, tânăr şi frumos, pe care îl întâlnise odată la domnul Hume acasă.
— Nu! Cred că am gusturi foarte cuprinzătoare; îmi plac toţi oamenii a căror ocupaţie e legată de pământ; îmi plac ostaşii şi marinarii şi, cum se spune, cele trei profesiuni ale oamenilor cultivaţi. Sunt sigură că nu vrei să-i admir pe măcelari, pe brutari şi pe lumânărari, nu-i aşa, mamă?
— Dar cei din familia Gorman nu au fost nici măcelari, nici brutari, ci nişte foarte respectabili constructori de trăsuri.
— Foarte bine. Să faci trăsuri e totuşi un negoţ şi cred că unul mult mai nefolositor decât al măcelarilor şi brutarilor. Oh, cât de obosită eram după drumurile zilnice pe care le făceam în trăsura mătuşii la Londra şi cât de mult doream să umblu pe jos!
Şi Margaret umbla pe jos, în ciuda vremii. Era atât de fericită când ieşea din casă împreună cu tatăl ei, încât aproape că începea să
17
danseze; şi, cu rafalele destul de blânde ale vântului de vest în spate, pe când traversa câte un câmp, părea împinsă înainte, la fel de uşoară şi de sprintenă ca o frunză căzută, purtată de adierile toamnei. Dar serile îi venea destul de greu să le petreacă într-un fel plăcut. Imediat după ceai, tatăl ei se retrăgea în mica-i bibliotecă, iar ea şi mama rămâneau singure. Doamna Hale nu se dădea în vânt după cărţi şi îşi descurajase încă din primii ani de căsătorie bărbatul, când încercase să-i citească cu glas tare în timp ce ea robotea. La un moment dat începuseră să joace table, ca să umple într-un fel timpul; dar, pe măsură ce domnul Hale se interesa tot mai mult de şcoală şi de enoriaşi, descoperi că îndatoririle acestea erau privite de soţia sa ca nişte privaţiuni, fără să le accepte drept condiţii normale ale profesiunii sale, ci regretându-le şi reprimându-le de câte ori se iveau. Aşa că începu, încă de pe vremea când copiii erau mici, să se retragă serile în bibliotecă (dacă stătea acasă), citind cu-încântare cărţi de metafizică şi de speculaţii filosofice.
Când Margaret mai fusese pe acasă, îşi adusese cu ea o lădiţă
plină cu cărţi recomandate de profesori sau guvernantă şi zilele de vară îi păruseră prea scurte pentru a termina tot ceea ce avea de citit, înainte de a se reîntoarce în oraş. Acum nu existau decât cărţile clasicilor englezi, frumos legate şi nu prea citite, care fuseseră
scoase din biblioteca tatălui ei pentru a umple micile rafturi din salon, Anotimpurile lui Thomson, Viaţa lui Cowper de Hayley şi Cicero de Middleton erau cele mai uşoare, mai noi şi mai amuzante.
Dar toate astea nu umpleau prea mult timpul. Aşa că Margaret începu să-i povestească mamei toate amănuntele vieţii de la Londra şi doamna Hale asculta cu interes, uneori amuzată şi curioasă, alteori uşor înclinată să compare situaţia confortabilă şi tihnită a surorii ei cu strâmtorarea din parohia Helstone.
În aceste seri, Margaret era în stare să se oprească brusc din vorbă, ca să asculte răpăitul ploii pe tabla de deasupra micului bovindou. O dată sau de două ori, se surprinse numărând mecanic sunetul monoton, repetat la nesfârşit, în timp ce se întreba dacă
putea îndrăzni să pună o întrebare în legătură cu un subiect apropiat inimii ei – şi anume unde era Frederick acum; ce făcea; cât timp trecuse de când primiseră ultima oară veşti de la el. Dar întrucât ştia că sănătatea, delicată a mamei şi aversiunea ei 18
categorică faţă de Helstone datau, amândouă din perioada revoltei în care fusese amestecat Frederick – a cărei poveste întreagă
Margaret n-o auzise niciodată şi care părea că va rămâne îngropată
într-o tristă uitare – se oprea şi trecea la alt subiect, de fiecare dată
când se apropia de el. Când era cu mama ei, i se părea că persoana cea mai potrivită s-o lămurească era tatăl; şi când era cu el, gândea că ar putea vorbi mai în voie cu mama. Probabil că nu mai era nimic nou de aflat. Într-una din scrisorile pe care le primise înainte de a pleca din strada Harley, tatăl ei o anunţa că primiseră veşti de la Frederick; se afla încă la Rio, era sănătos şi îi trimitea toată
dragostea lui; ceea ce nu era decât o exprimare seacă, în locul veştilor pline de prospeţime după care tânjea. În rarele momente când se pomenea numele său, i se spunea „bietul Frederick”.
Camera lui era păstrată exact aşa cum o lăsase; şi Dixon, slujnica doamnei Hale, ştergea praful şi punea rânduială în lucruri; de fapt, Dixon nici nu prea făcea altă treabă în casă, amintind mereu de ziua când fusese angajată de Lady Beresford ca o cameristă personală a pupilelor lui Sir John, drăgălaşele domnişoare Beresford, cele mai frumoase fete din Rutlandshire. Dixon socotise întotdeauna că
domnul Hale era o pacoste, care stricase perspectivele de viitor ale tinerei sale stăpâne. Dacă domnişoara Beresford nu s-ar fi grăbit atât să se mărite cu un preot sărac de ţară, nu se ştie ce ar fi putut deveni. Dar Dixon era prea loială ca s-o părăsească în nefericire şi în dezastru, (adică în viaţa ei de femeie măritată). Rămase lângă ea şi i se devotă, veghind asupra ei, socotindu-se zâna ei bună şi protectoare care trebuia să-i ţină piept uriaşului cel rău, domnul Hale. Domnişorul Frederick fusese favoritul şi mândria ei; şi când intra săptămânal în odaia lui şi rânduia totul cu atâta grijă, de parcă
urma să sosească chiar în seara. Aceea, expresia şi ţinuta ei înţepată
se îmblânzeau puţin.
Dar Margaret avea impresia că sosiseră veşti noi despre Frederick, neştiute de mama ei, care provocau îngrijorarea şi neliniştea tatălui.
Doamna Hale nu părea să-şi dea seama de vreo schimbare în înfăţişarea sau în atitudinea bărbatului ei. Era întotdeauna un om calm şi blajin, uşor de tulburat prin orice veste, cât de neînsemnată, în legătură cu bunăstarea altora. Rămânea deprimat zile în şir după
ce asista la moartea cuiva sau auzea de o nelegiuire. Dar acum Margaret vedea că era pierdut în gânduri, ca şi când mintea îi era 19
concentrată asupra unui subiect apăsător, de care nu putea scăpa cu ajutorul activităţilor zilnice, ca, de pildă, mângâindu-i pe cei îndoliaţi sau predând la şcoală, astfel ca generaţia viitoare să fie mai luminată. Domnul Hale nu se mai ducea în mijlocul enoriaşilor atât de des ca de obicei; se închidea tot mai mult în camera de lucru; îl pândea pe poştaşul satului, care-şi anunţa sosirea ciocănind în oblonul ferestrei de la bucătăria din spate – semnal care pe vremuri trebuia des repetat, până când cineva înţelegea despre ce era vorba şi-i răspundea. Acum, domnul Hale rătăcea prin grădină dacă
dimineaţa era frumoasă, iar dacă nu, stătea visător lângă fereastra camerei de lucru până sosea poştaşul, sau până-l vedea trecând pe cărare de unde-l saluta dând din cap, pe jumătate respectuos şi pe jumătate confidenţial; pastorul îl urmărea cu privirea până dincolo de gardul de măceş şi de arbustul cel mare, înainte de a se întoarce în cameră pentru a-şi începe ziua de lucru, păstrând aparenţele unei inimi îndurerate şi ale unei minţi îngândurate.
Dar Margaret era la o vârstă când orice nelinişte, nesusţinută de o cunoaştere absolută a faptelor, e uşor alungată, o vreme, de o zi însorită sau de circumstanţe exterioare fericite. Aşa că, odată cu sosirea celor două săptămâni minunate din octombrie, toate grijile ei se risipiră uşor ca un fulg în vânt; nu putea să se gândească la nimic altceva decât la strălucirea pădurii. Culesul ferigilor se terminase; şi acum că ploile trecuseră, multe luminişuri ascunse, pe care doar le zărise în iulie şi august, deveniseră accesibile. Margaret învăţase să
deseneze împreună cu Edith; şi îi păruse atât de rău în zilele mohorâte că nu zăbovise mai mult în faţa frumuseţii pădurii în perioada cu vreme bună – încât se hotărî să schiţeze repede ce se mai putea vedea înainte de sosirea iernii. Aşa că tocmai îşi pregătea într-o dimineaţă paleta, când Sarah, slujnica lor, deschise larg uşa salonului şi anunţă:
— Domnul Henry Lennox.
20
CAPITOLUL III
„GRABA STRICĂ TREABA”
