— Margaret! Am de gând să plec din Helstone.
— Să pleci din Helstone, tată! Dar de ce?
Timp de câteva minute, domnul Hale nu răspunse. Mută nervos câteva hârtii de pe masă, părând încurcat, deschizând gura de mai multe ori ca pentru a vorbi, dar închizând-o la loc fără a avea curajul 32
să rostească un cuvânt. Margaret nu mai putu răbda această
aşteptare, mai chinuitoare încă pentru tatăl ei decât pentru ea.
— De ce, tată dragă? Spune-mi!
Ei ridică brusc ochii şi apoi vorbi încet, cu un calm silit:
— Pentru, că nu trebuie să mai fiu un slujitor al bisericii anglicane.
Margaret îşi închipuise doar că, în sfârşit, avusese loc una din avansările dorite atât de mult de mama ei – ceva care l-ar sili să
părăsească frumosul şi iubitul Helstone şi să se stabilească probabil într-unul din acele locuri îngrădite, grandioase şi liniştite, pe care Margaret le vedea uneori în oraşele-catedrală. Erau locuri măreţe şi impozante dar dacă pentru a merge acolo trebuia să părăsească
pentru totdeauna locuinţa lor din Helstone, ar fi fost o lungă, tristă
şi nesfârşită suferinţă. În niciun caz nu era însă pregătită pentru şocul resimţit în urma ultimelor cuvinte ale domnului Hale. Ce puteau să însemne? Era cu atât mai rău, cu cât părea mai misterios.
Expresia jalnică, deznădăjduită de pe chipul lui, aproape implorând să fie judecat cu blândeţe şi milă de copila lui, brusc îi făcu rău. Să
fie care amestecat în ceva ce făcuse Frederick? Frederick nu era un proscris. care tatăl ei, din dragoste firească pentru fiul său, se învoise la vreo…
— Oh! despre ce e vorba? Vorbeşte, tată! Spune-mi totul! De ce nu mai poţi fi preot? Dacă i-am spune episcopului tot ce ştim despre Frederick şi cumplita nedreptate, sigur că…
— Nu e vorba de Frederick; episcopul nu are nicio legătură cu asta. E vorba doar de mine însumi. Margaret, am să-ţi spun despre ce-i vorba. Am să-ţi răspund acum la orice întrebare, dar după seara asta n-o să mai vorbim niciodată despre acest subiect. Accept urmările îndoielilor mele dureroase, nefericite; dar e un efort mai presus de puterile mele să vorbesc despre ceea ce mi-a pricinuit atâta suferinţă.
— Îndoieli, tată! Îndoieli în privinţa religiei? întrebă Margaret, mai tulburată ca oricând.
— Nu! nu îndoieli în privinţa religiei; niciun ultragiu la adresa ei.
Şi iarăşi tăcu. Margaret oftă, ca şi cum s-ar fi aflat pe marginea unei prăpăstii de unde urma să i se înfăţişeze o nouă grozăvie. El reîncepu, vorbind repede, ca pentru a scăpa de o povară:
— N-ai putea înţelege totul, dacă ţi-aş spune – frământările din 33
ultimii ani, pentru a şti dacă am vreun drept să-mi câştig traiul –
eforturile mele de a-mi înăbuşi, prin autoritatea bisericii, îndoielile mocnite. Oh! Margaret, cât de mult ţin la sfânta Biserică din care voi fi exclus!
Câteva clipe, nu mai putu spune nimic. Margaret nu ştia ce să
răspundă; totul îi părea la fel de cumplit de misterios ca şi când tatăl ei ar fi vrut să treacă la mahomedanism.
— Am citit azi despre cei două mii care au fost izgoniţi din bisericile lor, continuă domnul Hale, zâmbind slab şi am încercat să-mi însuşesc puţin din curajul lor; dar nu e de niciun folos –
niciun folos – nu pot să n-o simt până-n străfundul fiinţei mele.
— Dar tată, te-ai gândit bine? Oh! pare atât de groaznic, de cutremurător, spuse Margaret, izbucnind deodată în plâns.
Singura temelie neclintită a căminului ei, însăşi ideea pe care şi-o făcea despre tatăl iubit, păreau că se clatină şi se zdruncină. Ce putea spune? Ce putea face? Văzând-o atât de nefericită, domnul Hale căută să-şi adune curajul, suspinele care-l apăsau, sufocându-l şi se îndreptă spre rafturile bibliotecii; scoase de acolo un volum des citit în ultima vreme, unde credea că găsea putere ca să meargă, pe drumul pe care se afla acum.
— Ascultă aici, dragă Margaret, grăi el, înconjurând-o cu braţul; ea îi luă mâna într-a ei şi i-o strânse tare, dar nu putu să ridice capul; nici nu putea urmări ceea ce-i citea el, atât de mare îi era tulburarea. Acesta e monologul unui om care a fost cândva preot într-o parohie de ţară, ca şi mine; a fost scrisă de un oarecare domn Oldfield, preot la Carsington, în Derbyshire, acum o sută şaizeci de ani sau şi mai mult. Încercările lui au luat sfârşit. A luptat pentru o cauză dreaptă.
Ultimele două propoziţiuni le spuse pe un ton coborât, ca pentru sine. Apoi citi cu glas tare:
— Când nu-ţi mai poţi urma calea fără a aduce ocară Domnului, a defăima religia, renunţând la integritate, rănindu-ţi conştiinţa, spulberându-ţi pacea şi fiind în primejdie de a-ţi pierde mântuirea; într-un cuvânt, când împrejurările în care trebuie să-ţi continui (dacă voieşti să-ţi continui) misiunea, se află în rătăcire, neîntemeiate pe cuvântul Domnului, ai datoria, da, ai datoria să
crezi că Domnul va face astfel încât însăşi tăcerea, întreruperea, înfrângerea şi renunţarea ta să se întoarcă spre gloria lui. Dacă nu-i 34
vei fi de folos Domnului într-un fel, îi vei fi de folos totuşi într-altul.
Un suflet ce tânjeşte să-l slujească şi să-l cinstească nu va avea niciodată lipsă de prilejuri; şi nu trebuie să-ţi închipui că îl poţi mărgini, încât să crezi că nu are decât o cale de a se cinsti prin tine.
El poate s-o facă atât prin tăcerea cât şi prin rugăciunile tale; prin renunţarea cât şi prin slujirea ta. Şi să nu crezi că, sub pretextul de a-l sluji peste măsură pe Domnul sau de a-ţi îndeplini cele mai grele îndatoriri, ţi se va îngădui păcatul cel mai mic, chiar dacă păcatul acesta oferă, putinţa sau prilejul de a duce la bun sfârşit acea îndatorire. Puţine mulţumiri vei avea. O, suflete al meu! atunci când, învinuit de înşelăciune în venerarea Domnului, de denaturarea legământului tău, vei susţine că e o necesitate, pentru a putea rămâne printre slujitorii bisericii”.
Citindu-i acest pasaj, dar parcurgând cu privirea mult mai mult decât îi citise, simţi că devine mai hotărât, că putea fi şi el curajos şi ferm în săvârşirea a ceea ce credea că e bine; dar când termină, auzi suspinele nestăpânite ale lui Margaret şi curajul îi pieri văzând atâta durere.
— Margaret, draga mea! exclamă el, trăgând-o mai aproape.
Gândeşte-te la martirii de pe vremuri; gândeşte-te la miile de oameni care au suferit.
— Dar, tată, spuse ea, ridicându-şi deodată faţa roşie şi udă de lacrimi, martirii din vremurile de demult au suferit pentru adevăr, în timp ce dumneata – oh! dragă, dragă tată!
— Sufăr pentru conştiinţa mea, copilă dragă, spuse el cu demnitate reţinută, căci avea o fire plină de sensibilitate; trebuie să
