fac ce-mi porunceşte conştiinţa. Am răbdat multă vreme mustrarea conştiinţei, care ar fi dezmeticit o minte mai puţin toropită şi mai puţin laşă decât a mea. Şi, clătinând din cap, continuă: Dorinţa cea mai scumpă a bietei tale mame, realizată în sfârşit, în modul acela ironic în care dorinţele cele mai scumpe sunt prea des îndeplinite –
adevărate mere ale Sodomei – a dus la această criză, pentru care ar trebui să fiu şi sper că sunt recunoscător. Nu e o lună de când episcopul mi-a oferit o altă parohie; dacă aş fi acceptat, ar fi trebuit să fac o nouă declaraţie că mă conformez liturghiei, la învestirea mea. Margaret, am încercat s-o fac; am încercat să mă mulţumesc doar cu refuzul avansării în grad şi rămânând liniştit aici –
înăbuşindu-mi conştiinţa acum, aşa cum mi-o ţinusem în frâu 35
înainte. Dumnezeu să mă ierte!
Se ridică şi începu să se plimbe agitat prin odaie, murmurând încet vorbe prin care se învinovăţea şi se umilea şi din care Margaret nu auzea, din fericire, decât puţine. În sfârşit, spuse:
— Margaret, să revenim la jalnică mea povară: trebuie să părăsim Helstone.
— Da! înţeleg. Dar când?
— I-am scris episcopului – cred că ţi-am mai spus, dar uite că nu mai ţin minte, spuse domnul Hale, redevenind abătut de îndată ce începu să vorbească de detalii prozaice şi l-am informat că vreau să
renunţ să mai fiu preot. A fost cât se poate de amabil; a folosit argumente şi dojeni, dar în zadar – în zadar. Nu sunt decât cele pe care le-am încercat şi eu asupră-mi, fără niciun efect. Va trebui să-mi scriu singur demisia şi s-o duc eu însumi episcopului, ca să-mi iau rămas bun de la el. Va fi o încercare, dar mai grea, mult mai grea, va fi despărţirea de dragii mei enoriaşi. Există un diacon care are dreptul să citească rugăciuni – un oarecare domn Brown.
Va veni să stea la noi mâine. Duminica viitoare voi ţine predica de rămas bun.
„Va să zică, va fi atât de curând?” gândi Margaret; şi totuşi, probabil că era mai bine aşa. Amânarea nu ar face decât să
mărească durerea; era mai bine să fii năucit şi amorţit, la auzul tuturor acestor aranjamente, care păreau să fi fost isprăvite înainte de a le fi aflat ea.
— Ce spune mama? întrebă, cu un suspin adânc.
Spre mirarea ei, îşi văzu tatăl că începe iarăşi să se plimbe de colo până colo, înainte de a răspunde. În cele din urmă se opri şi spuse:
— Margaret, de fapt nu sunt decât un biet laş. Nu pot să văd cum pricinuiesc altora durere. Ştiu prea bine că viaţa de femeie măritată
a mamei tale n-a fost ce-şi dorise – şi ce avea ea dreptul să spere – şi că asta ar însemna o lovitură atât de mare, încât n-am avut inima, puterea să-i spun. Deşi ar trebui să i se spună acum, urmă el, privindu-şi copila cu un aer întrebător.
Margaret se simţi aproape copleşită de gândul că mama ei nu ştia nimic şi totuşi lucrurile merseseră atât de departe!
— Da, trebuie într-adevăr, spuse ea. Poate că, totuşi, s-ar putea să nu fie – oh, ba da! va fi, nu se poate să nu fie zguduită, recunoscu biata fată când forţa loviturii se prăvăli asupră-i după ce încercase 36
să-şi închipuie cum va reacţiona un altul. Unde o să ne ducem?
întrebă în sfârşit, cutremurată din nou de perspectivele lor de viitor, dacă tatăl ei avea măcar, vreo perspectivă în minte.
— La Milton-Northern, îi răspunse cu o indiferenţă plictisită, întrucât simţise că, deşi îl iubea şi se agăţa de el – şi, o clipă chiar, încercase să-l mângâie cu dragostea ei, totuşi violenţa durerii era la fel de proaspătă în mintea ei.
— Milton-Northern? Oraşul industrial din Darkshire?
— Da, adeveri el, într-un fel care i se păru plin de indiferenţă şi descurajare.
— De ce acolo, tată? întrebă ea.
— Pentru că acolo pot câştiga o pâine pentru ai mei. Pentru că nu cunosc pe nimeni acolo şi nimeni nu cunoaşte Helstone, ca să-mi poată vorbi despre el.
— O pâine pentru… Dar credeam că dumneata şi cu mama aveţi –
şi apoi se opri, reţinându-şi interesul firesc pentru viaţa lor în viitor, căci văzu cum tristeţea năpădea fruntea tatălui ei.
Dar el, într-o străfulgerare a intuiţiei pline de simpatie, citi pe faţa ei, ca într-o oglindă, reflectarea propriei sale deprimări şi o alungă
cu un efort.
— Ai să afli totul, Margaret. Ajută-mă doar să-i spun mamei tale vestea. Cred că aş putea face orice, în afară de asta: gândul nefericirii ei îmi zdrobeşte inima Dacă îţi povestesc ţie totul, poate că
vei putea să-i împărtăşeşti şi ei mâine vestea. Am să lipsesc toată
ziua, căci mă duc să-mi iau rămas bun de la fermierul Dobson şi de la bieţii oameni din Bracy Common. O să-ţi vină foarte greu să-i spui, Margaret?
Margaret ştia că-i va veni foarte greu. Şi dădea înapoi mai mult decât în faţa a orice avusese vreodată de făcut în viaţă. Dintr-o dată
simţi că nu putea scoate o vorbă Tatăl ei repetă:
— Îţi vine foarte greu, nu-i aşa, Margaret?
Atunci îşi recăpăta stăpânirea de sine şi vorbi cu o expresie vioaie şi ageră pe faţă:
— E un lucru dureros, dar trebuie făcut şi am să încerc să-l duc la bun sfârşit. Dumneata ai destule lucruri grele de făcut.
Domnul Hale clătină din cap deprimat şi îi strânse mâna în semn de recunoştinţă. Margaret se simţi din nou tulburată, aproape până
la lacrimi. Pentru a-şi alunga gândurile, spuse: 37
— Acum.. Povesteşte-mi, tată, de planurile noastre. Dumneata şi cu mama aveţi ceva bani, în afară de venitul din care trăim, nu-i aşa? Ştiu că mătuşa Shaw are.
