— Da. Cred că dispunem cam de o sută şaptezeci de lire pe an, din care şaptezeci de lire i-au fost trimişi mereu lui Frederick, de când e plecat de acasă. Nu ştiu dacă-i trebuie chiar atâta, urmă el cu glas şovăitor. Îmi închipui că primeşte o leafă pentru serviciul prestat în armata spaniolă.
— Lui Frederick nu trebuie să-i lipsească nimic, vorbi Margaret hotărâtă, acolo, în ţară străină, după ce oamenii din ţara lui s-au purtat atât de nedrept cu el. Rămâne o sută. Nu putem oare, dumneata cu mine şi cu mama, să trăim cu o sută pe an într-un loc din Anglia foarte convenabil şi foarte liniştit? Oh! Cred că am putea.
— Nu! spuse domnul Hale. Nu e o soluţie: Trebuie să fac ceva.
Trebuie să mă ocup de ceva, pentru a alunga gândurile ce mă
chinuie. Şi-apoi. – o parohie de ţară mi-ar aminti prea dureros de Helstone şi de îndatoririle mele de aici. N-aş putea să suport, Margaret. Şi o sută de lire pe an nu ar ajunge prea, mult, ţinând seama de necesităţile întreţinerii casei, pentru a-i putea asigura mamei tale confortul cu care a fost obişnuită şi la care are tot dreptul. Nu: trebuie să ne mutăm la Milton. E lucru stabilit. Pot hotărî întotdeauna mai bine singur, neinfluenţat de cei pe care îi iubesc, spuse el, parcă scuzându-se că aranjase atâtea lucruri înainte de a-i fi spus cuiva din familie ce intenţii are. Nu pot înfrunta protestele. Îmi clatină hotărârea.
Margaret rămase tăcută. În fond, ce conta unde se duceau, dacă
tot avea loc o schimbare atât de cumplită?
Domnul Hale urmă:
— Acum câteva luni, când deznădejdea pricinuită de îndoielile mele mă copleşise şi nu mai puteam răbda singur, i-am scris demnului Bell – ţi-l aminteşti pe domnul Bell, Margaret?
— Nu; cred că nu l-am văzut niciodată. Dar ştiu cine este. Naşul lui Frederick – vechiul dumitale profesor de la Oxford, nu?
— Da. E membru al colegiului Plymouth de acolo. Cred că-i originar din Milton-Northern. Oricum, are proprietăţi acolo, a căror valoare a crescut mult de când Milton a devenit un mare oraş
industrial. Ei bine, am motive să bănuiesc – să-mi imaginez – dar nu, mai bine să nu spun nimic despre asta. Oricum, sunt 38
încredinţat de înţelegerea domnului Bell. Nu ştiu dacă acest lucru mi-a dat prea multă putere. A dus tot timpul o viaţă uşoară la colegiu.. Dar a fost cât se poate de amabil. Datorită lui, putem pleca la Milton.
— Cum? întrebă Margaret.
— Ştii, are chiriaşi şi case şi fabrici acolo; şi, deşi îi displace locul
– prea agitat pentru un om cu obiceiurile lui – se vede silit să
păstreze un fel de legătură cu Milton. După câte mi-a spus, un profesor particular are şanse bune acolo.
— Profesor particular! exclamă Margaret cu dispreţ. care ce nevoie au industriaşii de clasici, de literatură, sau de cunoştinţele unui gentleman?
— Oh, spuse tatăl ei, câţiva dintre ei par într-adevăr oameni de treabă, conştienţi de ceea ce le lipseşte, lucru pe care nu-l pot spune despre mulţi de la Oxford. Câţiva doresc cu ardoare să se cultive, deşi au ajuns la maturitate. Alţii ar dori să-şi vadă copiii mai bine instruiţi decât au fost ei. Oricum, sunt şanse, după cum am spus, pentru un profesor particular. Domnul Bell m-a recomandat unui oarecare domn Thornton, unul din chiriaşii săi şi un om cu foarte multă minte, pe cât pot judeca din scrisorile lui. Şi în Milton voi avea parte de o viaţă plină de preocupări dacă nu de una fericită şi voi întâlni oameni şi întâmplări atât de diferite, încât nu-mi voi aminti niciodată de Helstone.
Acesta era motivul secret, cum ştia şi Margaret din propriile ei sentimente. Va fi, ceva cu totul diferit! Oricât de discordant era –
aproape cu o senzaţie de aversiune faţă de tot ce auzise vreodată
despre nordul Angliei, fabricanţii, oamenii de acolo, regiunea atât de neprimitoare şi de mohorâtă – exista măcar această indicaţie – va fi ceva cu totul diferit de Helstone şi nu le va aminti niciodată de locurile dragi de aici.
— Când plecăm? întrebă Margaret după o scurtă tăcere.
Nu ştiu exact. Doream să vorbesc cu tine. Înţelegi, mama ta nu ştie încă nimic – dar cred că peste două săptămâni; şi după ce îmi prezint demisia, n-o să mai am niciun drept să rămân.
Margaret rămase aproape buimăcită.
— Peste două săptămâni!
— Nu – nu, nu chiar atât de exact. Nimic nu e încă aranjat, vorbi tatăl ei cu o şovăire plină de nelinişte, căci observase durerea care îi 39
înceţoşase ochii şi schimbarea bruscă de pe faţa ei; dar Margaret îşi reveni numaidecât.
— Ba da, tată, e mai bine să fie cât mai curând şi mai hotărât, cum ai spus dumneata. Dar să nu ştie mama. Nimic? Asta mă
nedumireşte cel mai tare.
— Biata Maria! replică domnul Hale cu tandreţe. Biata, biata de ea! Oh, dacă n-aş fi căsătorit – dacă aş fi singur, pe lume, ce simplu ar-fi! Dar aşa – Margaret nu îndrăznesc să-i spun!
— Bine, încuviinţă Margaret cu tristeţe, am să-i spun eu. Dă-mi răgaz până mâine seară, să aleg momentul. Oh, tată, exclamă cu glasul deodată rugător, spune – spune-mi că e un coşmar – un vis oribil – şi nu adevărul-adevărat! care e posibil să părăseşti într-adevăr Biserica să renunţi la Helstone – să te izolezi pentru totdeauna de mine şi de mama – ademenit de o iluzie – de o ispită!
Nu vrei cu adevărat asta!
Cât timp vorbi Margaret, domnul Hale rămase nemişcat, ţeapăn.
Apoi o privi în faţă şi spuse pe un ton lent, răguşit şi măsurat:
— Ba da, Margaret. Nu trebuie să te amăgeşti, îndoindu-te de realitatea cuvintelor mele – a intenţiei şi hotărârii mele care sunt categorice.
Şi timp de câteva momente după ce terminase de vorbit, rămase privind-o serios şi împietrit. Şi ea îl privi cu ochi rugători, înainte de a putea crede că totul se sfârşise într-adevăr. Apoi, fără altă vorbă
sau privire, se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă. Când puse mâna pe clanţă, tatăl o chemă înapoi. Stătea în picioare lângă
cămin, împuţinat şi gârbovit; dar văzând-o că se apropie, îşi îndreptă spatele şi, punându-şi mâinile pe capul ei, spuse solemn:.
— Domnul să te binecuvânteze, copila mea!
