gândesc, fiindcă tatăl tău părăseşte Biserica, n-o să mai fim primiţi nicăieri în societate. Ce ruşine şi decădere pentru noi! Oh, bietul meu Sir John! E mai bine că a murit, ca să nu vadă ce face tatăl tău!
În fiecare după-masă, pe vremea când eram fată şi stăteam împreună cu mătuşă-ta la Beresford Court, Sir John obişnuia să
închine primul pahar pentru „Biserică şi rege şi jos cu duşmanii”.
Margaret era încântată că gândurile mamei nu mai zăboveau asupra tăcerii pe care o păstrase soţul ei într-un subiect atât de aproape de inima lui. Pe lângă marea nelinişte stârnită de îndoielile tatălui, aceasta era o latură a problemei care o îndurera cel mai mult pe Margaret.
— Ştii, mamă, aici nu prea avem, cine ştie ce societate. Gormanii, vecinii noştri cei mai apropiaţi (dacă-i putem include în ceea ce se cheamă societate – şi de-abia îi vedem şi pe ei), sunt negustori, la fel ca şi oamenii aceia din Milton-Northern.
— Da, i-o întoarse doamna Hale, destul de indignată, dar, oricum, Gormanii au făcut trăsuri pentru jumătate din moşierii din comitat şi au intrat astfel în relaţii cu ei. Dar oamenii aceia din fabrici… care ar vrea cineva să poarte stambă, dacă ar putea să se îmbrace în olandă?
— Bine, mamă, renunţ la cei ce lucrează bumbacul. Nu le iau partea mai mult decât celorlalţi negustori. Doar că vom avea destul 47
de puţin de-a face cu ei.
— De ce Dumnezeu a ales tatăl tău Milton-Northern?
— Pe de o parte, începu Margaret oftând, pentru că e atât de diferit de Helstone – iar pe de altă parte, pentru că, după cât spune domnul Bell, acolo sunt perspective pentru un profesor particular.
— Profesor particular în Milton! De ce să nu se ducă la Oxford şi să predea unor gentlemeni?
— Ai uitat, mamă, că părăseşte Biserica din cauza opiniilor sale –
îndoielile pe care le are nu o să-i slujească la Oxford.
Doamna Hale rămase un timp tăcută, plângând în tăcere. În cele din urmă, spuse:
— Şi mobila… Cum care o s-o scoatem la capăt cu mutatul? Nu m-am mutat în viaţa mea şi nu am decât două săptămâni ca să
aranjez lucrurile!
Margaret se simţi nespus de uşurată văzând că toată neliniştea şi grija mamei coborâseră la acest nivel, pentru ea atât de lipsit de importanţă şi în care va putea să-i fie de ajutor. Făcu planuri şi promisiuni şi o lăsă pe mama ei să aranjeze tot ce se putea aranja înainte de a şti mai bine ce avea de gând să facă domnul Hale. Până
seara, Margaret., n-o părăsi o clipă, plină de compătimire pentru toate schimbările ei de dispoziţie; mai ales spre seară, căci ţinea mult ca tatăl ei să aibă parte de o primire încurajatoare, după o zi obositoare şi dezolantă. Stărui cât de greu i-o fi venit să păstreze taina atât de mult timp; mama ei nu făcu decât să-i răspundă cu răceală că ar fi trebuit să-i spună ei şi astfel ar fi avut cu cine să se sfătuiască; aşa că atunci când auzi paşii tatălui ei în hol, Margaret simţi o sfârşeală la inimă. Nu îndrăzni să se ducă să-l întâmpine şi să-i spună ce făcuse toată ziua, de teama supărării pline de gelozie a maică-sii. Îl auzi zăbovind, ca şi cum ar fi aşteptat-o pe ea, sau un semn din partea ei; şi nu cuteză să se mişte; văzu, după buzele strânse şi faţa palidă a mamei, că-l auzise şi ea intrând în casă.
Iată-l, în sfârşit, deschizând uşa odăii şi rămânând în prag, şovăind să intre. Faţa îi era cenuşie şi palidă; avea o privire sfioasă, temătoare; ceva aproape jalnic pe faţa unui bărbat; dar tocmai privirea aceasta de nesiguranţă şi deprimare, vădind apatie mintală
şi fizică, atinse inima soţiei lui. Se îndreptă spre el şi i se aruncă la piept, exclamând:
— Oh! Richard, Richard, ar fi trebuit să-mi spui mai de mult!
48
Şi atunci, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă, Margaret o lăsă şi fugi sus, unde se azvârli pe pat şi îşi ascunse faţa în pernă, pentru a-şi înăbuşi suspinele dezlănţuite care îşi croiseră până la urmă drum, după ce toată ziua se stăpânise din toate puterile.
Cât timp zăcu aşa, n-ar fi putut să-şi dea seama. Nu auzi niciun zgomot, deşi slujnica intră să facă puţină ordine în cameră.
Speriată, slujnica ieşi în vârful picioarelor şi se duse să-i spună
doamnei Dixon că domnişoara Hale plângea de ţi se rupe inima – era încredinţată că se va îmbolnăvi de moarte dacă va continua aşa.
Până la urmă, mişcată, Margaret se ridică în capul oaselor; văzu odaia cu care era atât de obişnuită şi o văzu şi pe Dixon în umbră, căci ţinea lumânarea puţin mai ferită ca să nu cadă lumina în ochii domnişoarei Hale, umflaţi şi orbiţi, de lacrimi.
— Oh, Dixon! Nu te-am auzit intrând! spuse Margaret, reluându-şi atitudinea stăpânită de dinainte. E foarte târziu? urmă, dându-se jos din pat fără vlagă, lăsându-şi picioarele pe podea fără
să se sprijine totuşi pe ele, în timp ce-şi ascundea faţa în părul ud şi zburlit şi încerca să se poarte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic; de parcă fusese doar puţin adormită.
— N-aş putea spune cât e ceasul, răspunse Dixon pe un ton jignit.
De când mama dumitale mi-a dat vestea asta cumplită în timp ce o ajutam să se îmbrace pentru ceai, am pierdut socoteala timpului.
Tot ce ştiu e că habar n-am ce-o să se aleagă de noi toţi. Când Charlotte mi-a spus adineauri, domnişoară Hale, că te-a auzit plângând, m-am gândit că nu-i de mirare, sărăcuţa copilă! Şi stăpânul care se gândeşte să devină sectant la vârsta lui când, chiar dacă nu se poate spune că s-a descurcat bine în cadrul Bisericii, nu s-a descurcat în fond nici prea rău. Am avut un văr, domnişoară, care s-a făcut predicator metodist la cincizeci de ani, după ce-a fost toată viaţa croitor; numai că n-a fost niciodată în stare să croiască
bine o pereche de pantaloni, cât a avut meseria asta, aşa că nu era de mirare; dar stăpânul; cum i-am spus şi doamnei: „Ce-ar fi zis bietul Sir John? Nu i-a plăcut niciodată că v-aţi măritat cu domnul Hale, dar dacă ar fi ştiut unde o să ajungeţi, ce înjurături şi blesteme i-ar fi mai fi ieşit din gură!”
Dixon se obişnuise atât de mult să comenteze purtarea domnului Hale faţă de stăpâna ei (care o asculta ori nu, după toane), încât nu observă privirea plină de fulgere şi nările fremătătoare ale lui 49
Margaret. Să audă o slujnică vorbindu-i astfel în faţă de tatăl ei!
— Dixon! spuse ea, pe tonul coborât pe care îl folosea întotdeauna când era foarte tulburată, de parcă ô furtună ameninţătoare ar fi izbucnit în depărtare. Dixon! uiţi cu cine vorbeşti. Se ridicase în picioare, dreaptă şi neclintită, înfruntând-o pe slujnică şi ţintuind-o cu o privire sigură şi pătrunzătoare. Sunt fiica domnului Hale.
Pleacă! Ai făcut o greşeală care mă miră, dar sunt încredinţată că
sentimentele tale bune te vor face să-ţi pară rău când te vei gândi mai temeinic.
Dixon rămase câteva momente nehotărâtă în cameră, astfel că
Margaret trebui să repete:
