— Poţi să pleci, Dixon. Vreau să rămân singură.
Dixon nu ştia dacă să se simtă jignită de aceste cuvinte hotărâte, sau să plângă; oricum ar fi procedat, i-ar fi muiat inima. Dar, după
cum îşi spuse singură: „Domnişoara Margaret are ceva din domnul bătrân, ca şi bietul domnişor Frederick; mă întreb de unde au moştenit?”; şi ea, care s-ar fi simţit jignită dacă asemenea cuvinte ar fi fost rostite de cineva mai puţin trufaş şi hotărât, deveni dintr-o dată supusă şi întrebă, pe jumătate umilă, pe jumătate jignită:
— Nu vrei să-ţi deschei rochia, domnişoară şi să-ţi aranjez părul?
— Nu! Nu în seara asta, mulţumesc.
Şi Margaret, cu chipul grav, o pofti afară din cameră şi încuie uşa.
Din acel moment Dixon avea s-o asculte fără să crâcnească şi s-o admire pe Margaret din cauză că semăna atât de bine cu bietul domnişor Frederick, zicea ea, dar adevărul e că lui Dixon, ca multor altora, îi plăcea să fie condusă de o fire puternică şi hotărâtă.
Margaret avea nevoie ca Dixon s-o ajute la treabă şi să-şi mai ţină
gura: aşa că, o vreme, femeia îşi zise că e de datoria ei să-i arate cât e de jignită vorbindu-i cât mai puţin tinerei stăpâne; astfel că energia i se manifesta mai degrabă în roboteală decât în cuvinte. Două
săptămâni nu puteau ajunge pentru a pregăti o mutare de asemenea proporţii; după cum spuse Dixon: „Oricine, în afară de un gentleman
– într-adevăr, aproape oricare alt gentleman –” dar zărind în clipa aceea sprâncenele încruntate în linie dreaptă ale lui Margaret, tuşi înghiţind restul cuvintelor şi luă supusă picăturile pe care i le oferi Margaret, ca să-i oprească „tusea care mă zgârie în piept, domnişoară”. Dar aproape oricine, în afară de domnul Hale, ar fi trebuit să ştie că într-un timp atât de scurt era foarte greu. Să
50
găseşti o casă în Milton-Northern, sau oriunde, ca să poţi duce mobila ce se cuvenea neapărat luată din casa parohială din Helstone.
Doamna Hale, copleşită de necazurile şi grijile domestice imediate, care păreau s-o năpădească toate deodată, se îmbolnăvi cu adevărat şi Margaret aproape că se simţi uşurată când maică-sa căzu la pat şi îi lăsă conducerea treburilor. Dixon, credincioasă
funcţiei ei de vajnică apărătoare, îşi îngrijea stăpâna cu cea mai mare credinţă şi ieşea din dormitorul doamnei Hale numai ca să
clatine din cap şi să bombăne încetişor, într-un fel pe care Margaret nu ţinea să-l audă. Căci singurul lucru limpede pe care îl avea în faţă era necesitatea de a pleca din Helstone. Succesorul domnului Hale fusese numit; şi, oricum, după hotărârea tatălui, ei, nu mai avea niciun rost să zăbovească, de dragul lui ori din orice alt considerent. Căci domnul Hale se întorcea acasă în fiecare seară tot mai deprimat, după încă şi încă un bun-rămas pe care îl lua de la fiecare membru al parohiei în parte. Margaret, fără experienţă în toate domeniile concrete ce se iveau, nu ştia cui să-i ceară sfatul.
Bucătăreasa şi Charlotte munceau cu multă bunăvoinţă, din toată
inima la împachetat; şi, în această privinţă, simţul practic al lui Margaret îi îngăduia să vadă cum era mai bine şi să şi indice cum să
se facă. Dar unde anume se duceau? Într-o săptămână trebuiau să
părăsească Helstone. Aveau să se ducă drept la Milton, sau unde?
Atât de multe pregătiri depindeau de această hotărâre, încât Margaret se hotărî să-şi întrebe într-o seară tatăl, în ciuda oboselii lui vădite şi a deprimării. El răspunse:
— Draga mea, am avut atâtea lucruri la care să mă gândesc pentru ca să mai aranjez şi asta. Ce zice mama ta? Ce-ar dori? Biata Maria!
La suspinul său, se adăugă un ecou încă şi mai sonor. Dixon tocmai intrase în cameră să mai la o ceaşcă de ceai pentru doamna Hale; prinzând ultimele cuvinte ale domnului Hale şi apărată prin prezenţa lui de privirea dojenitoare a lui Margaret, exclamă cu îndrăzneală:
— Biata mea stăpână!
— Doar nu vrei să spui că se simte mai rău astăzi? izbucni domnul Hale, întorcându-se în grabă.
— N-aş putea spune, domnule. Nu eu se cuvine să judec. Dar zic 51
că boala e mai curând a sufletului decât a trupului.
Domnul Hale păru deznădăjduit.
— Mai bine du-i mamei ceaiul cât mai e fierbinte, Dixon, interveni Margaret, pe un ton autoritar şi calm.
— Oh! Îţi cer iertare, domnişoară! Gândurile îmi zburaseră la biata mea… la doamna Hale.
— Tată, începu Margaret, aşteptarea asta vă face rău la amândoi.
Bineînţeles că mama nu poate să nu resimtă faptul că ţi-ai schimbat părerile: n-avem ce face, urmă cu glas blând; dar acum calea e limpede, cel puţin până la un anumit punct. Şi cred, tată, că aş
putea s-o fac şi pe mama să mi se alăture la făurirea proiectelor, dacă mi-ai spune măcar ce proiecte ai. Nu şi-a exprimat vreo dorinţă
de niciun fel şi se gândeşte numai la ceea ce este inevitabil. vom pleca direct la Milton? Ai găsit o casă acolo?
— Nu, răspunse el. Cred că trebuie să închiriem nişte camere şi să căutăm apoi o casă.
— Şi să împachetăm mobila, ca apoi s-o lăsăm la gară până găsim casă?
— Cred că da. Fă şi tu ce crezi că e mai bine. Aminteşte-ţi doar că
vom avea mult mai puţini bani de cheltuială.
Nu avuseseră niciodată prea mulţi bani, după câte ştia Margaret.
Simţi deodată că pe umerii ei fusese pusă o mare povară. Cu patru luni înainte, singurele hotărâri pe care trebuise să le la erau să
