Cele două femei, cu ochii plânşi, se mirau cum de putea tânăra stăpână să rabde întâmplările din această ultimă zi şi amândouă
părură să se învoiască până la urmă că nu-i păsa prea mult de Helstone, după ce îşi petrecuse atât de multă vreme la Londra.
Margaret stătea acolo, foarte palidă şi liniştită, cu ochii mari şi serioşi, observând totul – până la ultimul gest, oricât de neînsemnat.
Ele nu puteau înţelege cât de tare o durea inima, că era, atât de grea încât niciun suspin, n-ar fi putut-o uşura şi că doar printr-o neîntreruptă încordare a tuturor facultăţilor izbutea să nu izbucnească în plâns. Şi-apoi, dacă ea se va lăsa copleşită de durere, cine va mai avea grijă de toate? Tatăl ei cerceta hârtii, cărţi, registre şi câte şi mai câte, în sacristie, împreună cu diaconul; şi când veni în casă, se apucă să-şi împacheteze cărţile lui, pe care nimeni în afară
de el nu se pricepea să le împacheteze cum se cuvine. În plus, putea care Margaret să-şi dea drumul în faţa unor oameni străini, sau chiar şi în faţa unor oameni ai casei, ca bucătăreasa şi Charlotte?
Nu. Dar, într-un târziu, cei patru muncitori tocmiţi pentru mutare se duseră la bucătărie să-şi bea ceaiul; şi Margaret o porni, cu paşi ţepeni şi domoli, părăsind holul unde stătuse atât de mult timp şi ieşi afară, trecând prin salonul gol, plin de ecouri, în amurgul acelei seri de început de noiembrie.
Un văl înceţoşat de pâclă pufoasă, neclară, umbrea fără să
ascundă toate lucrurile, învăluindu-le într-o nuanţă liliachie, căci soarele încă nu apusese; un prihor cânta – poate, gândi Margaret, chiar prihorul despre, care tatăl ei spusese atât de des că era favoritul lui în timpul iernii şi căruia îi făcuse cu mâinile lui, un fel de căsuţă de păsări lângă fereastra biroului. Vegetaţia părea mai luxuriantă ca oricând la primul îngheţ, toate frunzele vor cădea şi se vor aşterne pe pământ. Vedea şi acum plutind în jos câte o frunză de chihlimbar şi aur în razele piezişe ale soarelui ce apunea.
O luă pe poteca ce trecea pe lângă şirul de peri. Nu mai fusese pe poteca asta de când trecuse pe-acolo alături de Henry Lennox. Aici, lângă tufa de cimbru, a început el să vorbească despre lucrul la care nu trebuia ea să se mai gândească. Îşi aţintise atunci privirea asupra trandafirului cu flori târzii, în timp ce încerca să-i dea un răspuns; şi fusese izbită de frumuseţea intensă a frunzuliţelor 56
crestate ale morcovilor, tocmai în mijlocul ultimei lui fraze.
Trecuseră doar două săptămâni de atunci! Şi totul era atât de diferit!
Unde era el acum? La Londra – reintrând în rutina obişnuită; luând masa în compania aceluiaşi grup din strada Harley, sau cu câţiva tineri prieteni mai veseli. Chiar acum, în timp ce ea se plimba tristă
prin grădina umedă şi mohorâtă în amurg, iar vegetaţia se ofilea şi putrezea în jur, probabil că el lăsa deoparte bucuros cărţile juridice, după o zi de trudă ce-i adusese satisfacţii şi ieşea, aşa cum îi spusese că face deseori, să la aer în grădinile de lângă tribunal, luând cu sine freamătul puternic, nearticulat al zecilor de mii de oameni prinşi de ocupaţiile lor, apropiaţi dar nevăzuţi şi zărind mereu, în câte un colţ, luminile oraşului strălucind în adâncul fluviului. Îi povestise nu o dată lui Margaret de aceste plimbări grăbite, furate-n intervalele dintre îndeletnicirile zilnice şi masă. Îi mărturisise toate acestea în momentele lui cele mai bune, când era bine dispus; şi gândul la ele impresionase imaginaţia fetei.
Acum nu se mai auzea niciun sunet. Prihorul fusese înghiţit de liniştea vastă a nopţii. Din când în când, răzbătea până la ea din depărtare zgomotul unei uşi deschise şi apoi închise – probabil că
vreun argat obosit se întorcea în căsuţa lui; dar era foarte departe.
Mai aproape, îi izbi auzul un sunet furişat, târşâit, printre frunzele căzute şi uscate – după cât se pare în crângul din spatele grădinii. Îşi dădu seama că trebuia să fie vreun braconier. În toamna asta, pe când stătea trează în dormitor, cu lumina stinsă şi se bucura pur şi simplu de frumuseţea maiestuoasă a cerului şi a pământului, îi văzuse de multe ori pe braconieri cum săreau uşor şi neauzit gardul grădinii, cum se furişau repede de-a curmezişul pajiştii înrourate şi luminate de lună, dispărând apoi în umbra neagră şi liniştită din spate. Libertatea nedomolită şi plină de aventuri a vieţii lor stimulase imaginaţia; se simţea înclinată să le dorească noroc; şi nu se temea deloc de ei. Dar în noaptea aceasta îi era teamă, nu ştia nici ea de ce. O auzi pe Charlotte închizând ferestrele şi încuind pentru noapte, fără să ştie că cineva ieşise în grădină. O crenguţă – putea să
fie doar lemnul putred, sau poate că o rupsese cineva – căzu cu zgomot foarte aproape în pădure; Margaret o porni la goană, iute ca o părere, spre uşa cu geam şi bătu în ea cu grabă înfiorată, speriind-o pe Charlotte care era înăuntru.
— Dă-mi drumul înăuntru! Dă-mi drumul! Sunt eu, Charlotte!
57
Bătăile inimii nu se potoliră până nu se află în siguranţă în salon, cu ferestrele închise şi zăvorâte şi cu pereţii familiari înconjurând-o şi închizând-o. Se aşezase pe o ladă. Cât de mohorâtă şi deprimantă
era încăperea, tristă şi nemobilată – fără foc, fără vreo altă lumină în afară de lumânarea Charlottei, cu feştila netăiată de mult. Charlotte o privi pe Margaret cu uimire; şi Margaret, mai curând simţind decât observând-o, se ridică.
— Mi-a fost teamă să nu mă laşi încuiată afară, Charlotte, spuse ea, încercând să zâmbească. Şi din bucătărie nu m-ai fi putut auzi, iar uşile spre alee şi spre curtea bisericii sunt de mult încuiate.
— Oh, domnişoară, n-aveţi grijă, că v-aş fi simţit lipsa curând.
Muncitorii ar fi vrut să le spuneţi ce să facă mai departe. Şi să ştiţi că
eu am dus ceaiul în biroul stăpânului, fiindcă mi-am zis că e odaia cea mai plăcută.
— Mulţumesc, Charlotte. Eşti o fată bună. O să-mi pară rău să te părăsesc. O să trebuiască să-mi scrii, căci, mai ştii, poate că o să-ţi pot da vreodată un ajutor cât de mic, sau un sfat bun. Ştii, o să mă
bucur să primesc o scrisoare din Helstone. O să-ţi trimit adresa imediat ce o s-o ştiu.
În birou îi aştepta ceaiul. Fusese aprins un foc bun şi lumânările stăteau pe masă, neaprinse încă. Margaret se aşeză pe covoraş, mai mult ca să se încălzească puţin, căci umezeala serii îi pătrunsese prin rochie, iar oboseala o făcea să se simtă înfrigurată. Se aplecă, ţinându-şi mâinile încleştate în jurul genunchilor; capul i se înclina spre piept, într-o atitudine de deznădejde, oricare ar fi fost starea ei sufletească. Dar când auzi paşii tatălui ei pe pietrişul de afară, sări în picioare şi, scuturându-şi repede spre spate părul negru şi greu şi ştergându-şi cele câteva lacrimi ce i se prelinseseră fără voie pe obraz, ieşi să-i deschidă uşa. Domnul Hale arăta şi mai deprimat decât fiica lui. Cu greu izbuti să-l atragă într-o discuţie, deşi încercă
să vorbească despre subiecte ce-l interesau, cu preţul unui efort despre care-şi închipuia de fiecare dată că va fi ultimul.
— Ai făcut un drum mai lung azi? îl întrebă ea, văzând că nici măcar nu vrea să se atingă de mâncare.
— Până la Fordham Beeches. Am fost s-o văd pe văduva Malthy: e foarte amărâtă că nu şi-a luat rămas bun de la tine. Mi-a spus că
micuţa Susan te-a pândit la capătul aleii zile întregi… Ei, Margaret, ce s-a întâmplat, draga mea?
58
Gândul la copiliţa care o aşteptase în zadar – şi nu pentru că ar fi uitat-o, ci pentru că nu avusese posibilitatea să plece nicio clipă de acasă – a fost ultima picătură în paharul nefericirilor bietei Margaret; începu să plângă cu suspine, ca şi când i s-ar fi rupt inima. Domnul Hale rămase surprins şi îndurerat. Se ridică şi începu să păşească nestăpânit de la un capăt la celălalt al încăperii.
Margaret încercă să-şi păstreze cumpătul, dar nu scoase un cuvânt atâta vreme cât glasul îi tremura. Îl auzi vorbind, ca pentru sine:
— Nu mai pot să îndur. Nu pot să îndur să-i văd suferind pe alţii.
Cred că aş izbuti, cu răbdare, să trec prin toate, dacă aş fi singur.
Oh, nu există care întoarcere?
— Nu, tată, vorbi Margaret pe un ton scăzut şi calm, privindu-l în faţă. Nu trebuie să crezi că greşeşti. Ar fi infinit mai rău să-mi închipui că eşti ipocrit.
Vocea îi scăzu la ultimele cuvinte, ca şi când până şi gândul că
