Dar viitorul trebuie întâmpinat, oricât de sumbru şi de necruţător ar fi. Aşa că, într-o seară, se hotărî ca a doua zi Margaret împreună
cu tatăl ei să meargă la Milton-Northern şi să caute o casă. Domnul Hale primise mai multe scrisori de la domnul Bell şi una sau două de la domnul Thornton şi era nerăbdător să afle cât mai curând o mulţime de amănunte în legătură cu situaţia sa şi cu posibilităţile de reuşită acolo, lucru pe care nu-l putea face decât printr-o convorbire cu domnul Thornton. Margaret ştia că vor trebui să se mute; dar se gândea fără niciun chef la şederea lor într-un oraş industrial, încredinţată că mama începuse să se simtă mai bine datorită aerului din Heston, astfel încât ar fi amânat bucuroasă plecarea la Milton.
Cu multe mile înainte de Milton, zăriră un nor plumburiu atârnând la orizont, în direcţia în care se afla oraşul. Părea cu atât mai întunecat cu cât cerul iernatic se întindea deasupra, de un cenuşiu-albăstrui spălăcit; căci, în Heston, apăruseră primele semne de îngheţ. Cu cât se apropiau de oraş, cu atât văzduhul părea să miroasă şi chiar să aibă gust de fum; de fapt, nu aerul avea cu adevărat gust sau miros, ci, mai degrabă, nu se simţea mireasma de iarbă şi verdeaţă. Curând, trecură în viteză pe lângă străzi lungi, drepte şi monotone, mărginite de case uniforme, toate scunde şi făcute din cărămidă. Pe alocuri, se înălţa câte o imensă fabrică cu ferestre multe, ca o găină printre pui, din care ieşea un fum negru,
„nereglementar”, explicând pe deplin norul socotit de Margaret a prevesti ploaia. Pe măsură ce treceau pe străzile din ce în ce mai mari şi mai largi, în drumul lor de la gară la hotel, trebuiră să se oprească mereu; camioane mari, încărcate, blocau trecerile nu prea largi. Margaret fusese câteodată prin cartierul comercial al Londrei, în plimbările cu trăsura pe care le făcuse împreună cu mătuşa ei.
63
Dar acolo, vehiculele grele, greoaie păreau, fiecare diferit de celălalt; aici, absolut fiecare căruţă, cărucior şi vagonet era încărcat cu bumbac, fie în formă brută, în saci, fie ţesut, în baloturi de stambă.
Străzile erau înţesate cu oameni, cei mai mulţi bine îmbrăcaţi, dacă
aveai în vedere materialul veşmintelor, dar într-un fel neglijent, neîngrijit, care o izbi pe Margaret ca fiind diferit de dichiseala, fie şi ponosită, a categorici similare din Londra.
— Strada Nouă, anunţă domnul Hale. Cred că este strada principală din Milton. Bell mi-a vorbit deseori de ea. Când strada asta s-a transformat acum treizeci de ani dintr-o ulicioară într-o arteră mare, valoarea proprietăţilor lui la crescut enorm. Fabrica domnului Thornton trebuie să fie pe aproape, căci este chiriaşul domnului Bell. Dar bănuiesc că trimitea scrisorile de la magazin.
— Unde e hotelul nostru, tată?
— Cred că la capătul străzii. Mâncăm ceva înainte, sau mergem întâi să vedem casele pe care le-am însemnat în „Milton Times”?
— Oh, hai să ne terminării întâi treaba.
Foarte bine. Atunci, să mă uit doar dacă am vreun bilet sau vreo scrisoare de la domnul Thornton, care mi-a promis că o să mă
anunţe dacă află ceva de vreo casă şi apoi ne ocupăm de treabă. O să
păstrăm trăsura; aşa nu riscăm să ne rătăcim şi să întârziem apoi la trenul de după-amiază.
Nu era nicio scrisoare pentru el, încât porniră să caute casă.
Treizeci de lire pe an – atât puteau să-şi îngăduie să plătească. În Hampshire, cu banii ăştia ar fi putut găsi o casă încăpătoare, cu o grădină frumoasă; aici, nu le-ar fi ajuns nici măcar pentru o casă cu două salonaşe şi patru camere de dormit. Le luară la rând, după
listă, renunţând de fiecare dată, pe măsură ce le vizitau. Apoi se uitară unul la celălalt, cuprinşi de deznădejde.
— Cred că va trebui să ne întoarcem, tată, la a doua casă pe care am văzut-o. Aceea din… Crampton, parcă aşa se cheamă suburbia.
Are trei salonaşe: nu-ţi aduci aminte că am râs când ne-am dat seama că sunt şi trei camere de dormit? Dar uite cum m-am gândit să facem: camera din faţă de la parter va fi biroul dumitale şi sufrageria noastră (bietul tata!), fiindcă n-ai uitat că mama trebuie să aibă cel mai plăcut salonaş din câte putem găsi; iar camera din faţă, de la etaj, cu tapetul acela oribil albastru cu roz şi cu cornişa greoaie, are într-adevăr o privelişte admirabilă spre câmpie, cu o 64
meandră mare a râului, sau a canalului, sau ce-o fi, dedesubt. Iar eu o să pot avea dormitorul cel mic din spate, în prelungirea primului palier al scării – ştii, deasupra bucătăriei – şi dumneata împreună cu mama o să ocupaţi camera din spatele salonului, iar odăiţa aceea de sub acoperiş va fi o cameră de toaletă minunată.
— Dar Dixon şi fata pe care o s-o luăm să ne dea o mână de ajutor?
— Oh, stai puţin. Sunt copleşită descoperind ce geniu sunt la aranjamente. Dixon va avea – stai să văd, m-am gândit imediat –
salonaşul din spate. Cred că o să-i placă. Bombănea atâta când era vorba de scările din Heston; şi fata o să stea în mansarda de deasupra camerei dumitale şi a mamei. Nu e bine aşa?
— Aş spune că da. În afară de tapete. Ce gust! Să încarci atâta o casă cu asemenea culori şi cornişe greoaie!
— Nu contează, tată! Sunt sigură că poţi să-l convingi pe proprietar să schimbe tapetul într-una sau două camere – salonul şi dormitorul vostru – mai ales că acolo va sta cel mai mult mama; iar rafturile dumitale cu cărţi vor ascunde o mare parte din modelul ţipător din sufragerie.
— Zici, aşadar, că asta e cea mai bună? Dacă-i aşa, să merg de îndată la acest domn Donkin, de care e vorba în anunţ. O să te duc înapoi la hotel, unde poţi să comanzi prânzul şi să te odihneşti şi, când totul o să fie gata, o să fiu înapoi. Sper să izbutesc să obţin tapete noi.
Şi Margaret spera, deşi nu spuse nimic. Îi era complet străin gustul care preţuieşte ornamentul, oricât de urât ar fi, mai mult decât firescul şi simplitatea, care formează, prin ele însele, structura eleganţei.
Tatăl ei o conduse la hotel şi, lăsând-o la piciorul scării, o porni spre adresa proprietarului casei asupra căreia se opriseră. Chiar în momentul când Margaret punea mâna pe clanţa salonaşului, un chelner grăbit o ajunse din urmă:
— Mă iertaţi, doamnă. Domnul a plecat atât de repede, încât nu am avut timp să-i spun. Dar cum aţi plecat, a venit domnul Thornton; şi, după cum înţelesesem de la domnul, trebuia să vă
întoarceţi într-o oră; aşa i-am şi spus şi a revenit acum vreo cinci minute, spunând că o să-l aştepte pe domnul Hale. E în camera dumneavoastră, doamnă.
65
— Mulţumesc. Tatăl meu o să se întoarcă repede, aşa că o să-l poţi anunţa.
După care Margaret deschise uşa şi intră în cameră, cu felul direct, curajos şi demn care îi era propriu. Nu se simţea stânjenită; era prea obişnuită cu viaţa în societate. Venise cineva cu treburi la tatăl ei; şi, deoarece acea persoană se arătase îndatoritoare, nu vedea de ce să nu se poarte cu amabilitate. Domnul Thornton se simţi mult mai surprins şi mai încurcat decât ea. În locul unui modest preot între două vârste – văzu o tânără înaintând cu o demnitate lipsită de făţărnicie – o tânără de un gen diferit de cele mai multe pe care le vedea de obicei. Era îmbrăcată foarte simplu: o pălărie de pai din cel mai fin şi cu linia cea mai elegantă, garnisită cu panglică albă; o rochie de mătase închisă la culoare, fără niciun ornament sau volan; şi un şal indian imens, atârnând în jurul ei în falduri lungi şi grele, pe care îl purta cu o prestanţă regală. Nu înţelegea cine putea fi; îi văzu privirea clară, directă şi mândră, care arăta că prezenţa lui acolo nu o interesa câtuşi de puţin pe frumoasa făptură, neaducând nicio îmbujorare pe chipul alb ca fildeşul.
Auzise că domnul Hale are o fiică, dar îşi închipuise că era doar o fetiţă.
— Bănuiesc că sunteţi domnul Thornton, spuse Margaret după o pauză de o clipă, timp în care el nu izbuti să rostească un cuvânt. Vă
rog să luaţi loc. Tatăl meu m-a condus până la uşă, acum mai puţin de un minut, dar din păcate nu i s-a spus că sunteţi aici şi a plecat cu nişte treburi. Se va întoarce cât de curând. Îmi pare rău că v-aţi deranjat să veniţi de două ori.
Domnul Thornton era un om obişnuit să fie autoritar, dar Margaret păru încă de la început să-l domine. Tocmai îşi zicea, în momentele dinainte de a apare ea, că-şi pierde timpul de pomană
într-o zi de târg, dar acum se aşeză calm, urmându-i invitaţia.
— Ştiţi cumva unde s-a dus domnul Hale? Poate că l-aş putea găsi.
