Margaret şi Dixon munciseră două zile întregi, despachetând şi aranjând, dar toate lucrurile din casă păreau încă nelalocul lor; iar afară, ceaţa groasă se furişa până la ferestre, strecurându-se chiar prin orice uşă deschisă, în rotocoale dense şi albe de pâclă
nesănătoasă.
— Oh, Margaret! O să trebuiască să locuim aici? întrebă doamna Hale, de-a dreptul îngrozită.
Tonul trist cu care fusese pusă întrebarea trezi ecouri în inima lui Margaret. De-abia putu să se stăpânească îndeajuns pentru a răspunde:
— Oh, ceţurile din Londra sunt uneori mult mai rele!
— Da, dar ştiai că în spatele ceţii era Londra şi atâţia prieteni. Pe când aici – ce să spun? suntem singuri. Oh, Dixon, ce loc mai e şi ăsta!
— E-adevărat, doamnă şi zic că vi se poate trage şi moartea de-aici şi atunci ştiu eu pe cine o să – stai! Lasă, domnişoară Hale, că
e mult prea greu pentru dumneata să-l ridici.
— Nu e prea greu, mulţumesc, Dixon, vorbi Margaret cu răceală.
Cel mai bun lucru pe care-l putem face pentru mama e să-i pregătim camera ca să se poată băga în pat, iar eu o să mă duc să-i aduc o ceaşcă cu cafea.
Nici domnul Hale nu era într-o dispoziţie prea veselă şi tot la Margaret veni şi el ca să găsească puţină mângâiere.
— Margaret, încep să cred că locul ăsta e într-adevăr nesănătos.
70
Când mă gândesc că s-ar putea să fie vătămător pentru sănătatea mamei tale sau a ta! Poate că era mai bine să ne fi dus undeva la ţară, în Wales; e într-adevăr groaznic, oftă el, apropiindu-se de fereastră.
Dar n-aveau de unde să aştepte vreun ajutor. Se stabiliseră în Milton şi trebuiau să rabde şi fumul şi tot anotimpul cât avea să
dureze ceaţa; într-adevăr, orice altă viaţă părea să fie închisă
printr-un zid de ceaţă la fel de gros. Doar cu o zi înainte, domnul Hale socotise îngrozit cât de mult îi costase mutarea şi cele două
săptămâni la Heston şi descoperise că cheltuiseră aproape întreaga lui rezervă de bani, destul de mică şi aşa. Nu! Se aflau aici şi aici trebuiau să rămână.
Seara, când Margaret înţelese că aşa stăteau lucrurile, simţi că i se taie picioarele şi că o cuprinde amorţeala desperării. Aerul greu, încărcat de fum, plutea prin dormitorul ei, aflat în ieşitura lungă şi îngustă din spatele casei. Fereastra, tăiată într-o latură a dreptunghiului, dădea înspre zidul orb al unei ieşituri asemănătoare, la o distanţă nu mai mare de trei metri. Prin ceaţa groasă, îi apărea înainte ca o barieră ce închidea orice speranţă, în odaie lucrurile zăceau în dezordine. Toate sforţările lor urmăriseră
mai cu seamă să aranjeze cât mai confortabil odaia mamei. Margaret se aşeză pe o ladă şi deodată văzu adresa de unde fusese expediată –
Helstone, frumosul, iubitul Helstone! Rămase pierdută în gânduri triste: dar, în cele din urmă, se hotărî să nu se mai gândească la prezent; şi îşi aminti pe neaşteptate că primise o scrisoare de la Edith, pe care nici n-o terminase de citit în agitaţia de dimineaţă.
Povestea cum ajunseseră în Corfu; călătoria pe Mediterana – cu muzica şi dansul pe vapor; viaţa nouă, plină de voioşie pe care o duceau; casa ei, cu balcon cu zăbrele şi priveliştea către stâncile albe şi marea de un albastru profund.
Edith scria fluent şi frumos, dacă nu expresiv. Nu numai că ştia să prindă nuanţele frapante, caracteristice ale unei scene, dar izbutea să enumere şi destule particularităţi lipsite de importanţă
din care Margaret să-şi poată imagina şi singură. Căpitanul Lennox şi încă un ofiţer de curând căsătorit împărţeau o vilă, cocoţată sus, pe nişte stânci minunate, atârnând aproape deasupra mării, în perioada aceasta târzie a anului, zilele lor păreau împărţite între plimbări cu barca şi picnicuri la ţară; aşa că viaţa lui Edith, 71
petrecută în întregime sub cerul liber, în căutare de plăceri şi bucurii, semăna cu bolta înaltă a cerului albastru, fără pete sau nori. Soţul ei trebuia să se ducă la instrucţie, iar Edith, cea mai muzicală dintre toate soţiile de ofiţeri de acolo, stătea şi copia cele mai noi şi mai cunoscute melodii la modă în Anglia, dându-i-le apoi şefului fanfarei – acestea păreau îndatoririle ei cele mai grele. Îşi exprima cu drăgălăşenie speranţa că, dacă regimentul urma să mai stea un an în Corfu, Margaret ar putea să-i facă o vizită mai lungă. O
întreba dacă îşi mai amintea de ziua, exact cu un an în urmă, când plouase toată ziua în strada Harley; şi cum ea nu vrusese să-şi pună
rochia nouă ca să se ducă la un dineu insipid şi cum o udase şi o pătase complet până la trăsură; şi cum, chiar la dineul acela, îl întâlniseră pentru prima oară pe căpitanul Lennox.
Da! Margaret îşi amintea foarte bine. Edith şi doamna Shaw se duseseră acolo la masă. Margaret li se alăturase pe seară. Amintirea luxului şi opulenţei din toate acele împrejurări, frumuseţea impunătoare a mobilelor, imensitatea casei, huzurul tihnit, netulburat al musafirilor – totul îi reveni cu putere în faţa ochilor, într-un contrast ciudat cu clipa de acum. Apele liniştite ale acelui vechi mod de viaţă dispăruseră, fără să lase măcar o urmă a trecerii lor. Dineurile obişnuite, vizitele, cumpărăturile, serile dansante –
toate continuau, continuau la nesfârşit, deşi mătuşa ei şi Edith nu mai erau acolo; iar în ceea ce o priveşte pe ea, desigur că i se simţea şi mai puţin lipsa. Se îndoia că cineva din vechiul grup se mai gândea vreodată la ea, în afară de Henry Lennox. Ştia că şi el se străduia s-o uite, din cauza suferinţei pe care i-o pricinuise. Îl auzise deseori lăudându-se cu puterea de a alunga orice gând neplăcut.
Margaret încercă să pătrundă cu gândul mai adânc în ceea ce ar fi putut să fie. Dacă ar fi ţinut la el, l-ar fi iubit şi l-ar fi luat de bărbat şi pe urmă ar fi avut loc această schimbare în opiniile şi în situaţia tatălui ei, nu se îndoia că ar fi pus la grea încercare răbdarea domnului Lennox. Pentru ea era, într-un fel, o umilinţă amară; dar o putea suporta cu răbdare, deoarece cunoştea cât de pure erau ţelurile tatălui ei; şi aceasta îi dădea puterea să-i îndure erorile, oricât de grave şi de serioase ar fi fost, după părerea ei. Dar scăderea în stima oamenilor, cu judecata lor grosolană, lipsită de discernământ, l-ar fi apăsat şi iritat pe domnul Lennox. Şi dându-şi seama ce ar fi fost, deveni recunoscătoare pentru ceea ce era. Se 72
aflau acum pe treapta cea mai de jos; nu putea fi mai rău. Uimirea lui Edith şi consternarea mătuşii ei – va trebui să le întâmpine cu capul sus, când vor sosi scrisorile lor. Aşa că Margaret se ridică şi începu să se dezbrace încet, savurând din plin plăcerea acestor clipe tihnite, oricât de târziu ar fi fost, după graba zilei. Adormi nădăjduind în zile mai senine.
Dar, dacă ar fi ştiut cât timp avea să mai treacă până vor sosi zile mai senine, inima i s-ar fi strâns. Era o vreme cu totul nepotrivită
atât pentru sănătate cât şi pentru starea sufletească. Mama ei răci rău şi nici măcar Dixon nu se simţea prea bine, deşi Margaret n-ar fi putut s-o jignească mai tare decât încercând s-o cruţe sau s-o îngrijească în vreun fel. Nu izbutiră să găsească vreo fată care să-i dea ajutor; toate munceau în fabrici; iar cele care se prezentară se pomeniră aspru dojenite de Dixon, pentru pretenţia de a putea fi socotite de încredere ca să muncească în casa unui gentleman. Aşa că se văzură nevoiţi să la o femeie cu ziua aproape tot timpul.
Margaret tare ar fi trimis după Charlotte; dar, lăsând deoparte că era o slujnică mai bună decât îşi puteau îngădui să ţină acum şi distanţa era prea mare.
Domnul Hale luă legătura cu câţiva elevi, recomandaţi de domnul Bell, sau recrutaţi prin influenţa mai apropiată a domnului Thornton. Cei mai mulţi erau la vârsta când majoritatea băieţilor mai sunt încă la şcoală dar potrivit concepţiilor înrădăcinate şi aparent, bine întemeiate, din Milton, ca să faci dintr-un băiat un negustor bun trebuie sa-l iei de tânăr şi să-l înveţi cu viaţa din fabrică, din birou, sau depozit Chiar şi trimis la universităţile din Scoţia, s-ar întoarce nepregătit pentru ocupaţiile comerciale, ce să
mai spui de Oxford sau Cambridge unde nu poate să fie primit până
la vârsta de optsprezece ani? Aşa încât cei mai mulţi industriaşi îşi puneau fii în posturi de practicanţi de la paisprezece sau cincisprezece ani, tăind de la rădăcină orice înclinaţie spre literatură
sau instruire intelectuală, în speranţa de a arunca întreaga lor putere şi vigoare în direcţia comerţului. Existau totuşi şi câţiva părinţi mai înţelepţi; şi câţiva tineri care aveau destulă minte ca să-şi dea seama de propriile lor deficienţe şi să se străduiască să le remedieze. Ba mai erau şi câţiva deloc tineri, ci bărbaţi în floarea vârstei, care judecând fără milă îşi recunoşteau ignoranţa şi vroiau să înveţe târziu ceea ce ar fi trebuit să înveţe mai devreme. Domnul 73
Thornton era probabil cel mai bătrân dintre elevii domnului Hale.
Era neîndoielnic preferatul său. Domnul Hale îşi lua obiceiul să
