pomenească atât de des şi cu atâta preţuire părerile lui, încât, mai în glumă, acasă îl întrebau cât timp din ora de predare îl învăţa într-adevăr ceva, atât de mult părea să se irosească în discuţii.
Margaret mai curând încuraja felul acesta amuzant şi vesel de a privi relaţiile dintre tatăl ei şi domnul Thornton, căci simţise tendinţa mamei de a nu vedea cu ochi buni noua prietenie a soţului ei, care-i trezea gelozia. Atâta vreme cât nu se ocupase decât de cărţi şi de enoriaşi, ca la Helstone, se părea că doamnei Hale nu-i prea păsa dacă îl vedea mult sau puţin; dar acum, când îl vedea aşteptând cu nerăbdare o nouă întâlnire cu domnul Thornton, se arăta jignită şi plictisită, de parcă simţea pentru prima dată că
tovărăşia ei era desconsiderată. Laudele excesive ale domnului Hale au avut efectul obişnuit al oricăror laude excesive asupra ascultătorilor: aceştia erau gata să se revolte împotriva unui om care părea să aibă întotdeauna dreptate.
După o viaţă liniştită într-o parohie, de ţară, unde petrecuse mai bine de douăzeci de ani, domnul Hale părea uluit de energia care învinge cu uşurinţă dificultăţi imense; puterea maşinilor din Milton, puterea oamenilor din Milton îl impresionau, trezindu-i un sentiment de grandoare şi se lăsa purtat de el fără să-şi dea osteneala să cerceteze amănuntele. Dar Margaret petrecea mai puţin timp afară din casă, printre maşini şi oameni; cunoştea mai puţin din această putere în efectele ei publice şi, din întâmplare nimeri peste unul sau doi dintre cei care, în cadrul măsurilor afectând mase de oameni, suferă cumplit pentru binele celor mulţi.
Întrebarea care se pune întotdeauna este: S-a făcut care totul pentru ca suferinţele acelor excepţii să fie cât mai mici cu putinţă?
Sau în timpul înaintării maselor, fost-au cei neajutoraţi călcaţi în picioare, în loc să fie înlăturaţi cu blândeţe din drumul învingătorului, pe care n-au puterea să-l însoţească în marşul său?
Aşa că Margaret se apucă să caute o slujnica pentru a-i da o mână
de ajutor lui Dixon, care la început fusese încredinţată că o să
găsească femeia potrivita să ducă tot greul din casă. Numai că ideile lui Dixon despre o fată bună la toate se întemeiau pe amintirea elevelor mai mari de la şcoala din Helstone, fete curăţele, mândre că
li se îngăduia să dea ajutor la parohie într-o zi cu treabă multă, 74
arătându-i doamnei Dixon tot respectul şi fiindu-le mult mai multă
teamă de ea decât de domnul şi doamna Hale. Dixon era conştientă
de acest respect plin de teamă şi nu s-ar putea spune că nu-i plăcea; o măgulea cam tot atât cât îl măguliseră pe Ludovic al XIV-lea curtenii când îşi acoperiseră ochii în faţa luminii lui orbitoare. Dar numai dragostea şi devotamentul ei pentru doamna Hale puteau s-o facă să îndure genul de independenţă necioplită cu care îi răspunseseră la întrebarea – ce ştiau să facă? – toate fetele din Milton venite să se angajeze ca servitoare. Ba chiar îi puseseră ei întrebări, căci se îndoiau de mijloacele de trai ale unei familii ce închiriase o casă cu treizeci de lire pe an şi totuşi îşi dădea aere şi ţinea două slujnice, dintre care una cu nasul pe sus. Domnul Hale nu mai era aici vicarul din Helstone, ci doar un om cheltuind o anumită sumă de bani. Pe Margaret începuseră s-o obosească de moarte relatările făcute întruna de Dixon în faţa doamnei Hale asupra felului de a se purta al acestor fete venite să se angajeze. Nu pentru că lui Margaret i-ar fi fost silă de purtarea directă şi grosolană a oamenilor de aici, sau că ar fi dat înapoi, năzuroasă şi trufaşă, în faţa familiarităţii cu care i se adresau, jignită de curiozitatea lor privind mijloacele de trai şi poziţia unei familii locuind în Milton, dar necâştigându-şi viaţa dintr-o neguţătorie. Dar cu cât simţea mai mult atitudinea, lor necuviincioasă, cu atât mai tare avea să păstreze tăcerea şi, în orice caz, luând asupră-şi sarcina de a găsi o slujnică, o putea scuti pe mama ei de relatarea tuturor dezamăgirilor şi jignirilor imaginare ori reale.
Aşa că Margaret colindă încolo şi încoace, pe la măcelari şi băcani, în căutarea unei fete fără cusur; dar, pe măsură ce săptămânile treceau şi descoperea cât de greu ar putea da într-un oraş industrial peste cineva care să nu prefere salariile mai bune şi libertatea mai mare dintr-o fabrică, i se spulberau speranţele şi pretenţiile i se micşorau. Era o adevărată încercare pentru Margaret să umble singură prin aceste locuri pline de zarvă şi frământare. Ideile doamnei Shaw despre decenţă şi propria-i neajutorare şi dependenţă de alţii o făcuseră să stăruie întotdeauna ca Edith şi Margaret să fie însoţite de un lacheu, de câte ori părăseau strada Harley sau se duceau chiar prin vecini. În acea vreme, Margaret se răzvrătise în tăcere împotriva acestei mărginiri a independenţei, impusă de mătuşa ei; şi se bucurase îndoit de plimbările şi 75
hoinărelile în deplină libertate prin pădure tocmai pentru contrastul pe care îl ofereau. Cutreiera pădurile cu un pas săltat şi netemător, care uneori se transforma în fugă, dacă se grăbea, domolindu-se.
Alteori până la repaos complet, dacă stătea să asculte sau să
privească vreo vietate a acelor locuri, cântând în frunziş ori aruncând priviri, cu ochi pătrunzători şi strălucitori, din tufele joase sau grozama încâlcită. Era greu să treacă de la acest pas liber şi fără
oprelişti, dirijat doar de propria ei voinţă, la mersul egal şi potrivit pe străzile din Milton. Dar şi-ar fi râs de sine dacă i-ar fi păsat de această schimbare, cu condiţia să nu fi fost însoţită de o neplăcere mult mai serioasă.
Tocmai prin această margine a oraşului unde se afla Crampton ducea drumul spre cartierul fabricilor. Pe uliţele dosnice din jur se aflau multe fabrici, de unde se scurgeau şuvoaie de bărbaţi şi femei, de două sau de trei ori pe zi. Până să înveţe orele lor de intrare şi ieşire, Margaret nimerise, din păcate, de multe ori în mijlocul lor.
Mergeau grăbiţi, cu figuri netemătoare, pline de cutezanţă, râzând şi glumind cu glas tare, mai cu seamă de toţi cei ce păreau să le fie superiori în rang sau situaţie socială. Vocile lor nestăpânite, nepăsarea faţă de toate regulile obişnuite de politeţe în comportarea pe stradă, la început o speriară puţin pe Margaret. Fetele, cu felul lor liber de a se purta, impertinent dar nu neprietenos, făceau comentarii asupra îmbrăcăminţii ei, atingând chiar şalul ori rochia ca să vadă din ce material este; mai mult, o dată sau de două ori au întrebat-o despre vreun detaliu al toaletei pe care îl admiraseră mai mult. Ca femeie, înţelegea atât de bine preocuparea lor pentru îmbrăcăminte încât, plină de amabilitate, le răspunse bucuroasă la întrebări, de îndată ce îşi dădu seama ce urmăreau, zâmbindu-le cu simpatie. Nu o deranjau, oricât de multe ar fi fost şi oricât de tare ar fi vorbit sau oricât de nestăpânite le-ar fi fost gesturile. În acelaşi timp, însă, se ferea şi se temea de bărbaţii din fabrici, care nu se legau de îmbrăcămintea, ci de aspectul ei, cu tot atâta îndrăzneală.
Şi Margaret, care până acum resimţise ca o impertinenţă chiar şi cea mai rafinată remarcă asupra înfăţişării ei, trebuia să rabde admiraţia făţişă a acestor bărbaţi care nu umblau cu ascunzişuri.
Dacă ar fi fost mai puţin speriată de larma bărbaţilor gălăgioşi, şi-ar fi dat seama curând că tocmai felul lor de a fi, deschis, le dovedea lipsa intenţiei de a o jigni într-un fel. Teama o făcea să-i izbucnească
76
fulgerări de indignare; se înroşea toată şi ochii întunecaţi îi aruncau flăcări când le auzea vorbele. Câteva din aceste remarci ale lor, totuşi, când ajungea în siguranţa tihnită a casei, o amuzau, chiar dacă o înfuriau.
Astfel, într-o zi, trecând prin dreptul unui grup de bărbaţi, printre remarcile obişnuite – „Grozav mi-ar plăcea să fii drăguţa mea!” –
unul adăugă:
— Chipul tău mândru, frumoasa mea, face ziua să pară mai luminoasă.
Iar în altă zi, pe când zâmbea, fără să-şi dea seama, la un gând trecător, un muncitor între două vârste, sărăcăcios îmbrăcat, îi spuse:.
— Ai de ce să zâmbeşti, drăguţo; multe ar zâmbi dacă ar avea un chip aşa de mândru.
Părea atât de ros de griji, bietul om, încât Margaret nu se putu stăpâni să nu-i răspundă printr-un nou zâmbet, bucuroasă că
înfăţişarea ei, aşa cum era, avea puterea să trezească un gând plăcut. Omul păru să-şi dea seama ce vroia să exprime privirea ei şi între ei se stabili o înţelegere tacită, ori de câte ori întâmplarea le încrucişa cărările. Nu schimbaseră niciun cuvânt; nu se spusese nimic, în afară de complimentul acela de la început; totuşi, cumva, Margaret se uita la el cu mai mult interes decât la oricine altcineva din Milton. O dată sau de două ori, duminica, îl văzu întovărăşit de o fată tânără, fără îndoială fiica lui, care părea chiar şi mai slăbuţă şi şubrezită la sănătate decât el.
Într-o zi, Margaret şi tatăl ei se plimbară până la câmpia ce se întindea în jurul oraşului; era primăvară timpurie şi ea adunase câteva flori de pe gardurile vii şi din şanţuri – violete sălbatice, negelariţe mici şi altele de acest fel – tânjind în străfundul inimii după abundenţa înmiresmată de flori din sud. Tatăl ei o lăsase singură şi se dusese în Milton după treburi; şi, pe drumul spre casă, îşi întâlni umilii prieteni. Fata se uită dornică la florile din mâna ei şi, sub un impuls de moment, Margaret, i le oferi. Ochii albaştri ca cerul ai fetei se luminară în timp ce le lua şi tatăl ei vorbi pentru ea.
— Mulţam, domnişoară. Bessy s-o gândi cu mult drag la flori; zău că da; şi io m-oi gândi mult la bunătatea ’mneatale. Socot că nu eşti de pe-aici, nu?
— Nu! şi Margaret aproape că oftă. Vin din sud – din Hampshire, 77
adăugă, temându-se însă să nu-l jignească în neştiinţa lui, dacă-i amintea de o regiune de care el habar n-avea.
— E mai jos de Londra, nu? Io vin de pe lângă Burnley, ca la patruzeci de mile spre nord. Şi iacă, vezi, nordu’ şi sudu’ se-ntâlniră
şi se-mprieteniră cumva în locu’ ăsta-necat în fum.
Margaret îşi încetinise mersul ca să păşească alături de cei doi, căci omul îşi potrivise umbletul după slăbiciunea fiicei lui. Acum îi vorbi fetei, cu o notă de gingăşie plină de milă în tonul vocii ei, ceea ce îi merse drept la inimă tatălui.
— Mi-e teamă că nu ai prea multă putere.
— Nu, răspunse fata şi nici n-o să am vreodată.
