Doamna Thornton n-avea chef să se dea bătută în faţa fiului ei; de altfel era, în general, o femeie plină de mândrie.
— În fine! Îţi spun doar să ai grijă. Poate că fetele noastre din Milton au destulă minte şi bun-simţ ca să nu plece la vânătoare de soţi; dar această domnişoară Hale e originară dintr-un comitat aristocratic, unde, dacă e adevărat ce se spune, fetele ştiu cum să
pună mâna pe un soţ bogat..
Domnul Thornton îşi încruntă sprâncenele şi mai făcu un pas în cameră.
— Mamă (râzând scurt şi dispreţuitor), o să-ţi mărturisesc totul.
Singura dată când am văzut-o pe domnişoara Hale, m-a tratat cu o politeţe arogantă, străbătută de o puternică nuanţă de dispreţ. A rămas rezervată, ca şi când ar fi fost o regină, iar eu, vasalul ei umil şi nespălat. Fii liniştită, mamă.
— Nu! Nu sunt nici liniştită, nici mulţumită. Ce drept avea ea, fată
de preot renegat, să strâmbe din nas în faţa ta! Nu mi-aş schimba hainele pentru niciunul din ei – impertinenţii! – dacă aş fi în locul tău.
Domnul Thornton spuse, în timp ce ieşea din cameră:
— Domnul Hale e amabil; binevoitor şi învăţat. Nu e impertinent.
Cât despre doamna Hale, o să-ţi spun diseară cum e, dacă o să vrei să auzi.
Închise uşa şi plecă..
„Să-l dispreţuiască pe fiul meu! Auzi, să-l trateze ca pe un vasal!
83
Hm! Aş vrea să ştiu unde ar mai găsi unul ca el! Are inima cea mai nobilă şi mai cutezătoare din câte am cunoscut. Nu fiindcă sunt mama lui! Pot să văd lucrurile aşa cum sunt, fără să închid ochii!
Ştiu cum e Fanny; şi ştiu cum e John. Să-l dispreţuiască! O urăsc!”
.
84
CAPITOLUL X
FIER FORJAT ŞI AUR
„Suntem copacii care-n clătinări
Se încleştează şi mai tare-n glie”.
GEORGE HERBERT
DOMNUL THORNTON părăsi casa fără să mai treacă prin sufragerie. Întârziase puţin şi o porni cu pas grăbit spre Crampton.
N-ar fi vrut pentru nimic în lume să-şi jignească noul prieten prin lipsă de punctualitate. Ceasul bisericii bătea şapte şi jumătate tocmai când aştepta ca Dixon să catadicsească să deschidă, parcă şi mai înceată în mişcări când trebuia să coboare de pe piedestal ca să
răspundă la clopoţelul de la intrare. Poftit în salonul cel mic, fu întâmpinat cu amabilitate de domnul Hale, care îl conduse sus, la soţia lui; figura ei palidă şi silueta înfăşurată în şaluri constituiau o scuză tăcută pentru moleşeala distantă a salutului. Margaret tocmai aprindea lampa, căci se lăsa întunericul. O lumină blândă se difuza în mijlocul camerei întunecate din care, după obiceiul de la ţară, nu fusese alungat cerul nopţii şi bezna de afară.
Odaia aceasta contrasta izbitor cu cea pe care abia o părăsise: aceea era spaţioasă, cam greoaie, fără vreun semn că ar fi locuită de o femeie, în afară de colţul, unde obişnuia să stea mama lui şi fără
alte comodităţi, decât cele pentru mâncat şi băut. Era evident o sufragerie; era camera pe care o alesese mama lui ca să stea în ea; şi dorinţa ei era lege în casă. Salonul familiei Hale, însă, arăta cu totul altfel: era de două ori – de douăzeci de ori mai distins; şi nici pe sfert atât de confortabil. Aici nu se vedeau oglinzi, nici măcar o fărâmă de sticlă în care să se răsfrângă lumina, având acelaşi rost ca şi apa într-un peisaj; niciun ornament; culori calde şi sobre, scoase în evidenţă de perdelele de creton şi de husele scaunelor, aduse din nepreţuitul Helstone. Un secrétaire deschis era aşezat sub fereastra opusă uşii; în faţa celeilalte ferestre se vedea un postament cu un vas înalt, de porţelan alb, din care atârnau ghirlande de iederă
englezească, ramuri de mesteacăn de un verde pal şi frunze de fag 85
arămii. Ici-colo se zăreau coşuleţe drăguţe de lucru; şi diferite cărţi, indiferent dacă erau legate sau nu, zăceau pe masă, părând a fi fost curând lăsate din mână. În spatele uşii era o altă masă, pregătită
pentru ceai, cu o faţă de masă albă, pe care fuseseră aranjate prăjituri cu nucă de cocos şi un coşuleţ plin cu portocale şi mere rumene de soi american, pe aşternut de frunze.
Domnului Thornton i se păru că toate aceste atenţii delicate erau ceva obişnuit în familie; şi, în mod special, se potriveau cu Margaret.
Ea stătea lângă masa pentru ceai, într-o rochie de muselină de culoare deschisă, cu mult trandafiriu. Părea să nu la parte la conversaţie, ocupată doar cu ceştile de ceai, printre care mâinile ei rotunde de culoarea fildeşului se mişcau cu o eleganţă graţioasă şi liniştită. Avea o brăţară care cădea mereu pe încheietura rotundă.
Domnul Thornton o urmărea cum îşi punea la loc podoaba sâcâitoare, cu mult mai multă atenţie decât îl asculta pe tatăl ei.
Părea fascinat, urmărind cum împingea brăţara în sus, nerăbdătoare, până când se imobiliza în carnea moale; ca apoi să
observe cum alunecă iar – şi aproape că ar fi putut exclama: „Uite, iar cade!”
Rămăseseră atât de puţine pregătiri pentru ceai după sosirea lui, încât aproape că îi păru rău că trebuie să înceapă să mănânce şi să
bea, renunţând s-o mai urmărească pe Margaret. Ea îi înmână
ceaşca cu ceai, cu aerul mândru al unei sclave îndărătnice; dar nu-i scăpă clipa când putea să-i mai ofere o ceaşcă; şi grozav i-ar fi plăcut s-o vadă făcând şi pentru el acelaşi lucru ca pentru tatăl ei, care îi apucă două degete în mâna lui de bărbat şi le folosi în chip de cleştişor pentru zahăr. Domnul Thornton îi văzu ochii frumoşi ridicaţi spre tatăl ei, plini de lumină, pe jumătate râzători, pe jumătate plini de dragoste, în timpul acestui moment de pantomimă, neobservat, cum îşi închipuiau ei, de nimeni. Paloarea feţei şi tăcerea ei arătau că o mai durea capul; dar era hotărâtă să
intervină în discuţie, dacă s-ar fi ivit vreo pauză nefericită, mai curând decât să-l lase pe prietenul, elevul şi oaspetele tatălui ei să se simtă în vreun fel neglijat. Dar conversaţia continua; şi Margaret se retrase într-un colţ, lângă mama ei, cu lucrul în mână, după ce se strânseseră ceştile de ceai; şi simţi că-şi poate lăsa gândurile să
