Dimpotrivă, simţul său de dreptate şi simplitatea lui erau deseori înăbuşite sub prisosul de avuţie care se revărsase asupră-i; şi se spun poveşti ciudate despre extravaganţa fără margini a felului de trai pe care şi-l îngăduiau în zilele de sărbătoare aceşti lorzi timpurii ai bumbacului. De asemenea, nu poate exista nicio îndoială privind tirania pe care o exercitau asupra muncitorilor. Ştiţi proverbul, domnule Hale: dă-i obraznicului un deget şi el îţi la toată mâna – ei bine, câţiva dintre industriaşii din acele vremuri de început au luat într-adevăr totul – strivind fără nicio remuşcare sub copitele cailor oasele şi carnea oamenilor. Dar, încetul cu încetul, a venit reacţia; au apărut mai multe fabrici, mai mulţi stăpâni; era nevoie de mai mulţi oameni. Puterile stăpânilor şi subordonaţilor au devenit mai 90
echilibrate; aşa că acum bătălia se duce destul de echilibrat între cele două clase. Cu greu ne vom supune hotărârii unui arbitru şi cu atât mai puţin amestecului unui băgăreţ care are doar nişte cunoştinţe superficiale despre situaţia reală, chiar dacă acest băgăreţ se numeşte Înalta Curte a Parlamentului.
— E nevoie să o numiţi luptă între cele două clase? întrebă
domnul Hale. Ştiu că folosirea acestui termen vă dă o imagine mai exactă a stării reale de lucruri.
— E adevărat; şi cred că este cu atât mai multă nevoie, cu cât înţelepciunea prevăzătoare şi purtarea bună sunt întotdeauna potrivnice ignoranţei şi nechibzuinţei. Este un lucru admirabil în sistemul nostru că un muncitor se poate ridica la puterea şi poziţia unui stăpân prin propriile sale eforturi şi printr-o comportare adecvată; că, în fond, oricine foloseşte ca normă de conduită
buna-cuviinţă şi cumpătarea şi îşi respectă îndatoririle, intră în rândurile noastre; uneori se poate să nu devină un stăpân, ci doar supraveghetor, casier, contabil, slujbaş aflat de partea autorităţii şi a ordinii.
— Dacă vă înţeleg bine, îi socotiţi deci duşmanii dumneavoastră
pe cei care, indiferent din ce cauză, nu reuşesc să se ridice în lume, spuse Margaret, pe un ton limpede şi rece.
— Îi socotesc, negreşit, propriii lor duşmani, spuse el repede, oarecum atins de dezaprobarea trufaşă ascunsă în forma exprimării ei şi în tonul folosit.
Dar, după o clipă, onestitatea lui lipsită de ascunzişuri îl făcu să
simtă că nu dăduse decât un răspuns echivoc la spusele ei; şi, oricât de dispreţuitoare ar fi, era o datorie faţă de sine însuşi să-i explice, pe cât de exact posibil, ce voise să spună. Era însă foarte greu să
desparţi interpretarea ei şi s-o izolezi de ceea ce voise el să spună.
Şi-ar fi putut ilustra cel mai bine ideile povestindu-le câte ceva despre viaţa lui; dar nu era un subiect prea intim ca să-l discuţi cu nişte străini? Totuşi i se păru modul cel mai simplu şi mai direct de a explica ce anume voise să spună; astfel încât, dând deoparte sfiiciunea care-i adusese o îmbujorare de moment în obraji, începu:
— Nu vorbesc fără rost. Acum şaisprezece ani, tatăl meu a murit lăsându-ne într-o situaţie materială grea. Am fost nevoit să întrerup şcoala şi a trebuit să devin bărbat (aşa cum am putut) în câteva zile.
Aveam o mamă cum puţini sunt binecuvântaţi să aibă; o femeie de 91
mare tărie şi cu o hotărâre de nestrămutat. Ne-am mutat într-un târguşor, unde traiul era mai ieftin decât la Milton şi unde am început să muncesc într-un magazin de postavuri (un loc ideal, aş
putea spune, pentru a obţine cunoştinţe despre profituri).
Săptămână de săptămână, venitul nostru ajungea la cincisprezece şilingi, din care trebuiau să trăiască trei persoane. Mama a făcut în aşa fel încât să punem regulat deoparte trei din aceşti cincisprezece şilingi. Acesta a fost începutul şi atunci am învăţat ce este dăruirea de sine. Acum, când îmi pot permite să îi ofer mamei confortul cuvenit mai curând vârstei ei, decât răspunzând dorinţelor ei, îi mulţumesc în sinea mea de fiecare dată pentru învăţămintele timpurii câştigate. Acum când simt că n-a fost vorba la mine de noroc, nici de merit, nici de talent – ci doar de un mod de viaţă ce m-a învăţat să nu pun preţ pe privilegii incomplet dobândite chiar aşa, nici măcar să-mi mai amintesc de ele – cred că această
suferinţă, întipărită, după spusele domnişoarei Hale, pe feţele oamenilor din Milton, nu este decât pedeapsa firească pentru unele plăceri necinstit dobândite într-o perioadă mai veche a vieţii lor. Nu socot că oamenii dedaţi plăcerilor şi toleranţi cu ei înşişi sunt demni de ura mea; mă uit la ei doar cu dispreţ, pentru slăbiciunea lor de caracter.
— Dar aţi avut parte de primele noţiuni ale unei bune instrucţii, remarcă domnul Hale. Însufleţirea vie cu care îl citiţi acum pe Homer îmi dovedeşte că nu vă este carte necunoscută; aţi citit-o cândva şi acum vă reamintiţi doar vechile cunoştinţe.
— E adevărat – am bâjbâit prin ea la şcoală; îndrăznesc să spun că eram chiar socotit destul de bun la clasici în zilele acelea, deşi de atunci latina şi greaca mi-au zburat din minte. Dar vă întreb, ce fel de pregătire constituie asta pentru o viaţă ca cea pe care a trebuit s-o duc? Absolut niciuna. Categoric niciuna. Din punctul de vedere al educaţiei, orice om care ştie să scrie şi să citească porneşte la egalitate cu mine, în ce priveşte totalitatea cunoştinţelor într-adevăr folositoare pe care le aveam în acea vreme.
— Sincer vorbind, nu sunt de acord cu dumneavoastră. Dar poate că sunt cam pedant. care gândul la simplitatea eroică a vieţii homerice nu v-a îmbărbătat?
— Niciun pic! exclamă domnul Thornton, râzând. Eram prea ocupat ca să mă mai gândesc la morţi, atunci când viii se îmbulzeau 92
lângă mine, cot la cot, în lupta pentru pâine. Acum, când mama e la adăpost şi se bucură de tihna cuvenită anilor ei, ca o răsplată pentru străduinţele din trecut, mă pot întoarce la această veche povestire şi mă pot bucura de ea pe de-a-ntregul.
— Pot spune că remarca mea s-a datorat simţului profesional, potrivit căruia fiecare îşi cunoaşte mai bine nevoile, replică domnul Hale.
Când domnul Thornton se ridică să plece, după ce dădu mâna cu domnul şi doamna Hale, se îndreptă către Margaret pentru a-şi lua rămas bun de la ea în acelaşi fel. Era un obicei de mare familiaritate prin părţile acelea dar Margaret nu era pregătită pentru aşa ceva. Se înclină doar, deşi când văzu mâna întinsă pe jumătate şi apoi repede retrasă, regretă că nu-i ghicise intenţia. Numai că domnul Thornton n-avea de unde sa-i cunoască regretul aşa că, ieşind cu fruntea sus, bombăni în sinea lui pe când părăsea casa: „O fată mai mândră şi mai nesuferită n-am văzut niciodată. Uiţi chiar şi cât e de frumoasă
când vezi cu cât dispreţ se poartă cu oamenii”.
93
CAPITOLUL XI
PRIMELE IMPRESII
„În sângele nostru e fler, se spune,
Şi două-trei fire sunt, poate, bune;
Dar, o simt cu tărie, în el.
Este puţin cam prea mult oţel”.
ANONIM
— MARGARET, ÎNCEPU DOMNUL HALE, întorcându-se după ce îşi petrecuse oaspetele până jos, tocmai mă uitam la tine când domnul Thornton ne povestea că a fost băiat de prăvălie şi eram cam neliniştit. Vezi tu, eu o ştiam de la domnul Bell şi nu a fost o surpriză
pentru mine; dar mi-era teamă că o să te ridici şi o să părăseşti încăperea.
— Oh, tată! doar nu vrei să spui că m-ai crezut atât de proastă?
De fapt, mi-a plăcut povestea vieţii lui mai mult decât orice altceva din ce a spus. Tot restul m-a revoltat, prin duritatea cu care înfăţişa lucrurile; dar a vorbit despre sine cu atâta simplitate – cu atât de puţin din ostentaţia ce-i face vulgari pe neguţători şi cu atâta respect şi afecţiune pentru mama lui, încât era mai puţin probabil să
părăsesc încăperea atunci, decât când ridica, în slăvi scumpul lui Milton, de parcă n-ar mai exista un loc ca ăsta pe lume; sau când proclama liniştit că detestă oamenii care dau dovadă de nechibzuinţă nepăsătoare şi de risipă, fără măcar să-i treacă prin cap că e de datoria lui să încerce să-i schimbe – să le ofere ceva din învăţămintele primite acasă, cărora le datorează evident poziţia de acum, oricare ar fi ea. Nu, mărturisirea lui că a fost băiat de prăvălie a fost lucrul care mi-a plăcut cel mai mult.
