— Mă uimeşti, Margaret, vorbi mama ei. Tu, care la Helstone îi acuzai mereu pe oameni că sunt tejghetari! Nu cred, domnule Hale, că ai făcut bine aducându-ne în casă o asemenea persoană, fără să
ne fi spus dinainte ce a fost. M-am stăpânit tot timpul să nu-i arăt cât de tare m-au contrariat unele amănunte din povestea lui. Tatăl lui, care a murit lăsându-i „într-o situaţie materială grea”. Poate că a 94
murit chiar într-un azil de săraci!
— Nu sunt sigur că n-a fost ceva şi mai râu decât un azil de sărăci, replică soţul ei. Am auzit multe despre viaţa lui de la domnul Bell, înainte de a ne muta aici; şi, întrucât v-a povestit o parte, o să
completez eu ceea ce nu a spus. Tatăl lui a făcut speculaţii nebuneşti, a pierdut totul şi apoi şi-a pus capăt zilelor, neputând suporta ruşinea. Toţi foştii lui prieteni au dat înapoi când au fost dezvăluite speculaţiile lui necinstite – încercările lui crâncene şi fără
speranţă de a recâştiga, cu banii altora, averea-i modestă. Niciunul din ei nu s-a oferit să-i ajute, pe mamă şi pe băiat.. Cred că exista încă un copil, o fată; prea mică pentru a câştiga bani, dar care trebuia, desigur, întreţinută. Oricum, niciun prieten nu a apărut atunci şi îmi închipui că doamna Thornton nu este genul care să
aştepte gesturi de bunăvoinţă târzie. Aşa că au plecat din Milton.
Ştiam că băiatul a început să lucreze într-o prăvălie şi, cu banii câştigaţi, împreună cu ce-i mai rămăsese mamei lui, au trăit o bună
bucată de vreme. Domnul Bell povestea că, de fapt, s-au mulţumit ani în şir numai cu terci – cum, n-ar putea spune; dar, mult timp după ce creditorii, renunţaseră la orice speranţă privind datoriile bătrânului Thornton (dacă avuseseră vreodată această speranţă
după ce bătrânul îşi pusese capăt zilelor), tânărul s-a întors în Milion şi s-a dus frumos pe la fiecare creditor, plătindu-i prima rată
din banii datoraţi. Fără zgomot – fără să-i adune pe creditori – totul a fost făcut în linişte şi discret, dar până la urmă a plătit tot. L-a ajutat şi faptul că unul dintre creditori, un tip ursuz (zice domnul Bell), l-a luat pe domnul Thornton ca partener.
— Asta e într-adevăr frumos, spuse Margaret. Ce păcat că o asemenea fire se degradează prin poziţia lui socială de industriaş în Milton.
— Cum adică, se degradează? întrebă tatăl.
— Oh, tată, cu felul lui de a verifica totul prin etalonul averii.
Când vorbea despre forţele mecanice, era vădit că le privea numai ca nişte căi noi de a extinde comerţul şi de a face bani. Şi săracii din jur
– îi socoteşte săraci pentru că ar fi incapabili – aflându-se dincolo de hotarele compasiunii lui pentru că n-au caracterul lui de fier şi, ca urmare, posibilitatea de a se îmbogăţi.
— Nu incapabili; nu a spus asta niciodată. Nechibzuiţi şi toleranţi faţă de ei înşişi, au fost cuvintele lui.
95
Margaret începu să strângă scuturile de lână ale mamei, pregătindu-se să se ducă la culcare. Dar înainte de a ieşi din cameră, şovăi – înclinată să facă o mărturisire care, credea ea, îi va face plăcere domnului Hale, dar care, pentru a fi completă şi adevărată, trebuia să-l şi necăjească puţin; până la urmă, îşi dădu pe faţă gândul:
— Tată, îl socot într-adevăr pe domnul Thornton un om cu totul deosebit; dar, personal, nu-mi place deloc.
— Mie, însă; îmi place! spuse tatăl ei, râzând. Personal, cum zici tu şi oricum altfel. Nu îl socot un erou, sau ceva de acest fel. În fine, noapte bună, copila mea. Mama ta pare tare obosită în seara asta, Margaret.
Margaret observase cu nelinişte de câtva timp înfăţişarea vlăguită
a mamei şi această remarcă a tatălui ei o făcu să se ducă la culcare cu inima grea, plină de teamă. Viaţa la Milton era atât de diferită de felul de trai cu care fusese obişnuită doamna Hale la Helstone, când în casă, când afară, în aer liber; aici, chiar şi aerul era atât de diferit, lipsit de orice însuşiri regeneratoare; grijile casei apăsau prea greu, într-o formă nouă, lamentabilă, asupra tuturor femeilor din familie, încât existau motive întemeiate de temeri că sănătatea mamei ar putea avea de suferit. Se mai vedeau şi alte multe semne că doamna Hale nu se simţea bine. Avea conciliabule misterioase cu Dixon în dormitor, de unde aceasta din urmă, ieşea plânsă şi posomorâtă, aşa cum obişnuia ori de câte ori vreo supărare a stăpânei îi stârnea mila. O dată, Margaret dăduse să intre în cameră imediat după
ieşirea lui Dixon şi o găsise pe mama ei în genunchi; închizând repede uşa, prinsese totuşi câteva cuvinte, evident o rugăciune, prin care cerea putere şi răbdare pentru a putea îndura mari suferinţe, ale trupului. Margaret tânjea să reînnoade relaţiile de apropiere şi încredere reciprocă, rupte prin lunga şedere la mătuşa ei şi se străduia, prin mângâieri blânde şi cuvinte afectuoase, să se strecoare iar în lăcaşul cel mai profund din inima mamei sale. Dar, deşi primea la rându-i mângâieri şi cuvinte drăgăstoase, cu o dărnicie care ar fi bucurat-o mai înainte, simţea totuşi că exista un secret şi bănuia că acesta, avea legătură cu sănătatea mamei.
Rămase trează multă vreme în noaptea aceea,. Plănuind cum să-şi apere mama de influenţa nefericită a vieţii în Milton. Trebuia găsită o slujnică, o femeie care s-o ajute tot timpul pe Dixon, chiar dacă va 96
trebui să-şi piardă timpul în căutări, astfel încât mama ei să se bucure de întreaga îngrijire de care avea nevoie şi cu care fusese obişnuită toată viaţa.
Zile întregi, timpul şi gândurile lui Margaret au fost, aşadar, absorbite de vizitarea birourilor de înregistrare. A ofertelor de muncă, de întâlniri cu tot soiul de femei nepotrivite şi doar cu câteva cât de cât potrivite. într-o după-amiază, o întâlni pe Bessy Higgins în stradă şi se opri să-i vorbească:
— Ei, Bessy, cum te mai simţi? Nădăjduiesc că mai bine, acum că
vremea s-a schimbat.
— Mai bine, dar şi mai rău, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
— Nu prea, replică Margaret, zâmbind.
— Îs mai bine că nu mă mai canoneşte tusea în timpul nopţii, da îs sătulă şi mi-e lehamite de Milton şi tânjesc să mă duc în Ţara Făgăduinţei; şi când văz că-s din ce în ce mai departe de ea, mi se strânge inima şi nu-s mai bine; îs mai rău.
Margaret se întoarse din drum şi porni alături de fată, care-şi târa picioarele, fără vlagă, spre casă. Câteva clipe rămase tăcută, dar în cele din urmă spuse încet:
— Bessy, e adevărat că vrei să mori?
Căci ea însăşi dădea înapoi în faţa morţii, cu întreaga sete de viaţă
atât de firească la cei tineri şi sănătoşi.
La rândul ei, Bessy rămase câteva clipe tăcută, apoi răspunse:
— Dac-aţi duce viaţa pe care am dus-o eu, aţi fi tot aşa de sătulă
de ea ca şi mine şi v-aţi gândi uneori: „poate c-o să ţină cincizeci sau şaizeci de ani – cum e la unii” – şi mă simt năucă şi zăpăcită şi bolnavă, ca şi cum fiecare din cei şaizeci de ani se învârte în sufletul meu şi-şi râde de mine cu orele şi minutele lui şi cu timpu’ lui fără de sfârşit – oh, fir-ar să fie de treabă! – şi v-aţi bucura dacă doctorii ar zice că s-ar putea să nu apucaţi înc-o iarnă.
— Dar, Bessy, ce fel de viaţă ai dus?
