După care, doamna Thornton nu mai spuse nimic; căci ultimele ei cuvinte se refereau la un subiect care o chinuia. Simţea, fără voia ei, dispreţ pentru firile slabe; şi Fanny dădea dovadă de slăbiciune chiar în punctele în care mama şi fratele ei arătau tărie. Doamna Thornton nu era o femeie prea înclinată să reflecteze asupra lucrurilor; o judecată promptă şi o hotărâre fermă îi erau de mai mare folos decât argumentările îndelungate şi discuţiile cu sine însăşi; simţea instinctiv că nimic nu o putea face pe Fanny să reziste cu răbdare eforturilor sau să îndure cu curaj greutăţile; şi deşi recunoaşterea acestei situaţii n-o bucura, se mulţumea să simtă un soi de tandreţe plină de compătimire faţă de ea; ceva cam ca atitudinea mamelor faţă de copiii lor mai slăbănogi şi bolnăvicioşi.
Un străin, un observator superficial, şi-ar fi putut închipui, din felul de-a se purta al doamnei Thornton cu copiii ei, că ţinea mult mai mult la Fanny decât la John. Dar ar fi fost o mare greşeală. Însăşi îndrăzneala cu care mama şi fiul îşi spuneau adevăruri dezagreabile arăta că se bizuiau din tot sufletul unul pe celălalt; pe când tandreţea oarecum stângace pe care o arăta fiicei ei, jena cu care căuta să ascundă lipsa, la odrasla ei, a marilor calităţi pe care ea însăşi le avea fără să-şi dea seama şi pe care punea atâta preţ când le găsea la alţii – această jenă trăda, deci, nevoia de a găsi un loc sigur de refugiu pentru afecţiunea ei. Nu se adresa niciodată fiului ei spunându-i altfel decât John; în schimb, pentru Fanny, găsea întotdeauna denumiri ca „scumpă” şi „dragă” şi altele asemenea.
Dar în inima ei mulţumea zi şi noapte cerului că-i dăruise un asemenea fiu; şi păşea mândră printre celelalte femei, fericită că-l are.
— Fanny, draga mea, o să am azi caii la trăsură, ca să mă duc să
fac o vizită familiei Hale. N-ar fi bine să mergi şi tu s-o vezi pe doică?
Stă tot prin partea aia şi ştii cât se bucură mereu când te vede. Ai putea să te duci până la ea cât o să stau la doamna Hale.
— Oh, mamă, e un drum atât de lung şi mă simt atât de obosită.
— Dar ce te-a obosit? întrebă doamna Thornton, încruntându-şi uşor sprâncenele.
— Nu ştiu – cred că e din cauza vremii. Te slăbeşte atât de mult.
N-ai putea s-o aduci pe doică aici, mamă? Ar veni cu trăsura şi şi-ar putea petrece restul zilei aici, ceea ce i-ar plăcea grozav.
Doamna Thornton râmase tăcută; dar lăsă lucrul pe masă, 103
părând să chibzuiască.
— O să-i vină greu să facă drumul înapoi! vorbi ea, în sfârşit.
— Oh, dar o s-o trimit acasă cu o birjă. Nici nu mi-a trecut prin cap că o să meargă pe jos.
În clipa aceea, domnul Thornton intră în cameră, înainte de a se duce la fabrică.
— Mamă cred că nu-i nevoie să-ţi spun că, dacă ştii ceva care i-ar uşura suferinţele doamnei Hale, ar fi bine să-i oferi.
Fireşte, dacă o să găsesc ceva. Dar, după câte ştii, n-am prea fost bolnavă, aşa că nu mă pricep la toanele bolnavilor.
— Da, mai curând Fanny, pe care întotdeauna o doare ceva. Poate că o să facă ea vreo sugestie – nu-i aşa, Fan?
— Nu mă doare întotdeauna ceva, spuse Fanny, arţăgoasă; şi-apoi, nici nu merg cu mama. Azi mă doare capul şi nu vreau să
ies.
Domnul Thornton păru necăjit. Ochii mamei lui erau aplecaţi asupra lucrului la care cosea acum de zor.
— Fanny! Vreau s-o însoţeşti pe mama, spuse el autoritar. O să te simţi mai bine după asta, nu mai rău. Te rog să-mi faci plăcerea să
te duci şi sper că n-o să trebuiască să spun încă o dată.
După care, părăsi imediat încăperea.
Dacă ar mai fi stat un minut, Fanny ar fi început să plângă din cauza tonului lui autoritar, în ciuda faptului că folosise cuvintele:
„Te rog să-mi faci plăcerea”. Aşa, însă, se mulţumi să bombăne:
— John vorbeşte întotdeauna de parcă aş fi o bolnavă închipuită, pe când eu sunt bolnavă cu adevărat. Cine sunt aceşti Hale, de care face atâta caz?
— Fanny, nu vorbi astfel despre fratele tău. Are motive întemeiate, indiferent care sunt ele, căci altfel nu ar fi vrut să mergem. Acum du-te repede să te îmbraci.
Oricum, acest mic schimb de cuvinte dintre fiul şi fiica ei nu o făcură mai binevoitoare faţă de „aceşti Hale”. În sinea ei, se întreba, geloasă, la fel ca şi fiică-sa: „Cine sunt oare, de ţine să le acordăm atât de multă atenţie?” Întrebarea o urmărea ca un refren, mult după ce Fanny o uitase cu totul, încântată şi plină de mulţumire să-şi admire în oglindă boneta cea nouă.
Doamna Thornton era o femeie destul de rezervată. Doar în ultimii ani avusese răgaz să iasă în societate: şi această societate nu o 104
amuza. Când dădea mese ori când critica mesele date de alţii, da, asta îi plăcea. Dar era cu totul altceva să meargă în vizită ca să
cunoască oameni străini. Aşa că nu se simţea în largul ei şi arăta mult mai neînduplecată şi plină de străşnicie ca de obicei, atunci când intră în salonaşul familiei Hale.
Margaret şedea şi broda un lucruşor mititel de batist pentru copilaşul pe care îl aştepta Edith – „muncă fără temei, inutilă”, cum îşi zise doamna Thornton în gând. Îi plăcu mult mai mult ceea ce tricota doamna Hale; un lucru practic. Încăperea era, toată, plină de bibelouri, cu care trebuia să pierzi o groază de timp ca să le ştergi de praf; iar timpul, pentru oameni cu venit limitat, înseamnă bani.
Făcu toate aceste reflecţii în timp ce discuta, plină de demnitate, cu doamna Hale, spunând toate banalităţile stereotipe pe care cei mai mulţi oameni le înşiră mecanic. Doamna Hale depunea ceva mai multe eforturi în răspunsuri, captivată de o dantelă cu adevărat veche pe care o poartă doamna Thornton; „dantelă”, după cum îi spuse mai târziu lui Dixon, „lucrată în vechiul punct englezesc, din care nu se mai confecţionează în ultimii şaptezeci de ani şi care nu se găseşte de cumpărat. Probabil că e o amintire de familie şi asta arătă că are strămoşi. Astfel că posesoarea dantelei strămoşeşti deveni vrednică de ceva mai mult decât strădaniile moleşite de a fi agreabilă unui musafir, la care se limitau altfel eforturile doamnei Hale de a participa la conversaţie. Şi curând, Margaret, storcându-şi creierul pentru a găsi un subiect de conversaţie cu Fanny, o auzi pe mama ei şi pe doamna Thornton cufundându-se în subiectul fără de sfârşit al slugilor.
— Bănuiesc că nu vă preocupă muzica, spuse Fanny, căci nu văd niciun pian.
— Îmi place foarte mult să ascult muzică bună; dar cum nu cânt prea bine şi cum tatei şi mamei nu prea le pasă, ne-am vândut vechiul pian când am venit aici.
— Mă întreb cum puteţi trăi fără pian. Mie mi se pare că este o adevărată necesitate a vieţii.
„Cinsprezece şilingi pe săptămână, din care trei puşi deoparte!” îşi zise Margaret în gând. „Dar probabil că ea era foarte mică. Probabil că a uitat propria ei experienţă. Dar nu se poate să nu mai ştie nimic de zilele acelea.”
Aşa că atunci când vorbi iarăşi, glasul lui Margaret păru să sune 105
un pic mai rece:
