CAPITOLUL XIII
O BRIZĂ UŞOARĂ ÎNTR-UN LOC SUFOCANT
„Teamă, îndoială, durere, necaz,
Toate-s o umbră pe-al vieţi; talaz,
Chiar moartea însăşi c-un răgaz;
Putem trece prin deşerturi uscate,
Labirinturi reci putem străbate,
Şi căi de sub pământ, întunecate;
Iar unui sfetnic de i-om da ascultare,
Cea mai aspră şi mohorâtă cărare
Ne va conduce spre-o lume-nălţătoare;
Şi noi, pe multe ţărmuri acum azvârliţi, Ne-om întâlni apoi, de greu nebiruiţi,
În casa tatălui nostru, din nou regăsiţi.”
R. C. TRENCH
DE ÎNDATĂ CE OASPEŢII plecară, Margaret zbură pe scări în sus şi îşi puse boneta şi şalul, grăbindu-se să se ducă să afle cum se simte Bessy Higgins, urmând să rămână cu ea cât de mult putea înainte de masă. Şi în timp ce străbătea uliţele înguste, mişunând de oameni, îşi dădu seama că acum n-o mai lăsau indiferentă, numai pentru că învăţase să-i pese de unul din cei ce trăiau acolo.
Mary Higgins, mezina cea şleampătă, se străduise cât putuse să
facă rânduială prin casă, pentru oaspetele aşteptat. Frecase de mântuială podeaua, în mijloc, dar dalele de sub scaune şi de sub masă, ca şi cele de pe lângă pereţi îşi etalau murdăria întunecată.
Deşi ziua era călduroasă, în cămin ardea un foc de toată
frumuseţea, aşa că înăuntru era ca într-un cuptor. Margaret n-avea de unde să ştie că adaosul de cărbuni era din partea lui Mary un semn de bun venit pentru ea, socotind ca zăpuşeala putea fi trebuincioasă pentru Bessy. Cât despre Bessy, stătea întinsă pe o 109
canapea, de fapt un divan mic aşezat sub fereastră; arăta mult mai slăbită decât în ziua trecută, vlăguită şi de repetatele încercări de a se ridica, ori de câte ori auzise paşi, ca să vadă dacă nu venea Margaret. Şi acum, când Margaret sosise şi stătea pe un scaun lângă
ea, Bessy zăcea pe spate, tăcută, bucuroasă doar să-i privească
chipul şi să-i atingă rochia, încântată ca un copil de ţesătura gingaşă.
— N-am ştiut niciodată până acum de ce oamenilor, în Biblie, le plăceau veşmintele alese. Da trebuie să fie grozav să ai îmbrăcăminte aşa de frumoasă. E altfel ca la oamenii de rând. Cele mai multe veşminte pe care le poartă lumea bine îmbrăcată îmi obosesc ochii cu culorile lor; da, cumva, ale ’mneavoastră mă
odihnesc. De unde aţi luat rochia asta?
— De la Londra, spuse Margaret, înveselită.
— Londra! Aţi fost la Londra?
— Da! Am stat acolo câţiva ani. Dar casa mea adevărată era în mijlocul pădurii; la ţară.
— Povestiţi-mi şi mie, o rugă Bessy. Îmi place să ascult cum e la ţară şi despre pomi şi lucruri din astea.
Se lăsă pe spate şi închise ochii, cu mâinile încrucişate pe piept, într-un repaus total, ca pentru a absorbi tot ceea ce avea să-i povestească Margaret.
Margaret nu mai vorbise niciodată de Helstone de când plecaseră
de acolo, în afară doar când îi pomenea întâmplător numele. Îl vedea în vis mai viu ca în realitate şi, când se trezea noaptea din somn, cutreiera cu gândul prin toate locurile frumoase ale amintirii. Dar îşi deschise inima în faţa sărmanei fete:
— Oh, Bessy, ţineam atât de mult la căminul pe care l-am părăsit!
Mi-ar plăcea să-l vezi. Nu-ţi pot descrie nici jumătate din frumuseţea lui. Peste tot copaci mari, cu ramuri lungi şi drepte, dând umbră
deasă chiar şi la amiază. Şi totuşi, deşi fiecare frunză pare neclintită, se aude un susur şi un freamăt neîncetat peste tot – dar nu foarte aproape. Şi uneori iarba e moale şi fină ca de catifea; şi plină de sevă, căci are parte de umezeală de la un mic izvor ascuns, care susură tot timpul. Iar în alte locuri, sunt ferigi care cresc de-a valma – poieni întregi pline de ferigi; unele în umbra verde; altele vrâstate cu raze lungi şi aurii de soare – de parcă ai vedea marea.
— N-am văzut, niciodată marea, murmură Bessy. Da ziceţi mai 110
departe.
— Apoi, din loc în loc, sunt islazuri întinse, sus de tot, de parcă ar fi cocoţate chiar în vârful copacilor…
— Ce bine-mi pare! Aici, jos, simt că mă-năbuş. Când mai ieşeam pe-afară, am vrut mereu să urc mai sus ca să văz până departe şi să
trag o răsuflare adâncă din aerul ăla. Mă-năbuş destul în Milton şi zic că susuru’ ăla de spuneaţi că se-aude întruna printre copaci…
de-asta mă durea aşa tare capu’ în fabrică. Şi-acolo, pe islazurile alea, crez, nu-i prea mult zgomot?
