— Nu, o asigură Margaret; vezi doar câte o ciocârlie sus pe cer, din loc în loc. Câteodată auzeam pe vreun fermier răcnind la slugi; dar era atât de departe, încât doar îmi amintea că alţi oameni trudeau din greu în cine ştie ce loc îndepărtat, în vreme ce eu stăteam pe iarbă şi nu făceam nimic.
— Mă gândeam pe vremuri că, dac-aş putea o zi să nu fac nimica, să mă odihnesc doar – o zi într-un loc tihnit ca ăsta de care ziceţi –
poate că m-aş pune pe picioare. Da acum am destule zile de trândăveală, şi-s sătulă de ele cum eram de muncă. Uneori îs aşa de ostenită, că nici în cer n-o să pot să fiu fericită, dacă nu mă odihnesc niţel înainte. Mai degrabă mi-e teamă c-o să ajung acolo sus fără să
mă fi odihnit bine în mormânt, ca să mai prind puteri.
— Să nu-ţi fie teamă, Bessy, o încurajă Margaret, punându-şi mâna pe cea a fetei; în cer o să ai parte de o odihnă mai desăvârşită.
Decât orice trândăveală pe pământ, sau somnul de moarte din mormânt.
Bessy se tot mişca, părând stânjenită; apoi spuse:
— Aş vrea ca tata să nu mai vorbească aşa. Are gânduri bune, cum vă ziceam ieri şi vă zic iar şi iar. Da vedeţi, deşi ziua nu-l crez niciun pic, noaptea – când am fierbinţeală, pe jumătate trează, pe jumătate adormită – îmi vine din nou în minte – şi-mi face aşa de rău! Şi mă gândesc, dacă ăsta e sfârşitul pentru toate şi dacă m-am născut doar ca să-mi istovesc inima şi viaţa şi să bolesc în locu’ ăsta, cu zgomotu’ ăsta de fabrică necontenit în urechi, de-mi vine să ţip ca să se oprească şi să-mi lase un pic de linişte – şi cu prafu’ care-mi umple plămânii, că mor de sete după o gură adâncă de aer d-ăla curat de care ziceaţi – şi mama a murit şi nu mai pot să-i spun cât de mult ţin la ea şi toate necazurile – crez că dacă viaţa asta e sfârşitu’
şi dacă nu există Dumnezeu să şteargă lacrimile din toţi ochii –
111
văleu, fată, văleu! exclamă, ridicându-se în capul oaselor şi agăţându-se tare, aproape cu înverşunare de mâna lui Margaret. Aş
putea să-mi pierd minţile şi crez că v-aş omorî, zău aşa!
Căzu pe spate, vlăguită de vorbele ei pătimaşe.
Margaret îngenunche lângă ea.
— Bessy – avem un tată în cer.
— Ştiu! Ştiu, suspină Bessy, mişcându-şi stânjenită capul dintr-o parte în alta. Sunt o fată rea. Am vorbit foarte, urât. Oh! să nu vă
speriaţi de mine şi pe urmă să nu mai veniţi. Nu v-aş vătăma nici măcar un fir de păr din cap. Şi, urmă cu ochii mari şi privind-o pe Margaret cu seriozitate, poate că eu crez mai mult ca ’mneavoastră
în ce-o să fie. Am citit Apocalipsul până l-am învăţat pe dinafară şi nu mă-ndoiesc o clipă, când îs trează şi în toate minţile, de toată
slava şi strălucirea locurilor unde o să mă duc.
— Să nu mai vorbim de închipuirile care-ţi vin când ai fierbinţeală. Mai curând aş vrea să ştiu ce făceai pe când erai sănătoasă.
— Atunci când a murit mama eram sănătoasă, da n-am mai fost niciodată prea zdravănă de atunci. După aia, am început curând să
muncesc la un darac şi pufu’ mi-a intrat în plămâni şi m-a otrăvit.
— Puful? întrebă Margaret, neîncrezătoare.
— Pufu’, repetă Bessy. Scamele din bumbac care zboară când e dărăcit şi umplu aeru’ până arată tot ca un praf alb şi fin. Se zice că
se-nfăşoară pe plămâni şi-i strânge. Oricum, mulţi din ăia care muncesc la darac se-mbolnăvesc, încep să tuşească şi scuipă sânge, pentru că pufu-i otrăvit.
— Dar nu se poate face nimic ca să te fereşti de el? întrebă
Margaret.
— Nu ştiu. Unii pun o roată mare la capătu’ celălalt al camerei, ca să facă curent şi să ducă prafu’; da roata asta costă bani – zic că vreo cinci sau şase sute de lire şi nu ai nici un profit de pe urma ei; aşa că
puţini patroni le pun; şi am auzit că unii zic că nu le place să lucreze în locurile cu roată, că li se face foame, după ce s-au obişnuit să-nghită pufu’, că nu pot fără el şi că leafa ar trebui să fie mai mare în locuri d-astea. Aşa că, patronii şi oamenii se înţeleg între ei şi roata rămâne uitată. Da ce ştiu eu e că ar fi fost bine să fie o roată şi la noi.
— Şi taică-tău n-a ştiut de roată? întrebă Margaret.
112
— Ba da! şi i-a părut tare rău. Da fabrica noastră, una peste alta, e un loc bun; şi îs oameni de nădejde; şi tatei i-a fost teamă să mă
lase să mă duc printre străini, că n-aţi crede acum, da mulţi ziceau pe-atunci că-s o fată drăguţă. Şi nu mi-ar fi plăcut să mă creadă
lumea plăpândă şi mofturoasă şi Mary trebuia ţinută la şcoală, c-aşa a zis mama şi tatii îi plăcea să tot cumpere cărţi şi să se ducă la tot felu’ de întruniri – şi totu’ costa bani – aşa că i-am dat înainte cu munca până am ajuns să nu-mi mai pot scoate zumzetu’ din urechi şi pufu’ din gât. Asta-i tot.
— Câţi ani ai? o întrebă Margaret.
— Nouăşpe, în iulie.
— Şi eu am nouăsprezece.
Se gândi, cu mai multă mâhnire decât Bessy, la contrastul dintre ele. O clipă sau două nu putu scoate un cuvânt, atât era de mişcată.
Dar se strădui să se stăpânească,
— Vreau să vă rog ceva pentru Mary, spuse Bessy. Să-i fiţi prietenă. Are şaptişpe ani, da numa’ pe ea o mai avem. Şi nu vreau să lucreze la fabrică, numa’ că nu ştiu la ce-ar fi bună.
