ÎN ACEA PERIOADĂ era o mângâiere pentru Margaret să
descopere la mama ei mai multă tandreţe şi căldură faţă de ea decât înainte, chiar decât în vremea copilăriei. Se simţi mai aproape de inima ei, ca o adevărată prietenă de încredere – loc la care Margaret tânjise întotdeauna; o invidiase pe Dixon că-i fusese preferată.
Margaret îşi dădu osteneala să răspundă fiecărui apel la compasiunea ei – şi erau multe, – chiar şi atunci când era vorba de fleacuri, pe care înainte nici nu le-ar fi observat măcar – asemenea unui elefant ce zăreşte un ac mititel la picioarele lui şi îl ridică totuşi cu grijă, la rugămintea supraveghetorului. Fără să-şi dea seama, Margaret avea să ajungă la punctul unde o aştepta răsplata.
Într-o seară în care domnul Hale lipsea de acasă, mama începu să-i vorbească despre fratele ei Frederick, chiar subiectul în legătură
cu care Margaret tânjise să pună întrebări şi aproape singurul unde timiditatea ei biruise francheţea obişnuită. Cu cât dorea să audă
mai multe despre el, cu atât era mai puţin probabil că va începe ea singură vorba.
— Oh, Margaret, cum a bătut vântul aseară! A pătruns vâjâind pe coş până în cameră! N-am putut să dorm. De fapt, nu pot niciodată, când bate vântul atât de tare. M-am obişnuit să stau trează de pe vremea când bietul Frederick era pe mare; şi acum, chiar dacă nu mă trezesc imediat, îl visez pe o mare furtunoasă, cu valuri cât zidul, mari, străvezii, verzi ca iarba, ridicându-se în jurul corăbiei, mai 116
înalte chiar şi decât catargele ei, năpustindu-se asupră-i cu spuma lor albă, sălbatice şi nemiloase, ca nişte şerpi uriaşi cu creastă. E un coşmar vechi, dar revine mereu în nopţile cu vânt, şi-mi pare bine când mă trezesc şi stau dreaptă şi ţeapăna în pat, singură cu spaimele mele. Bietul Frederick! Acum e pe uscat, aşa că vântul nu-i mai poate face niciun rău. Dar, ştii, mi-a trecut prin minte că vântul ar putea dărâma câteva din coşurile acestea înalte.
— Unde e Frederick acum, mamă? Ştiu că scrisorile noastre sunt trimise pe adresa firmei Barbour, la Cadiz; dar el unde este?
— Nu-mi pot aminti numele locului, dar pe el nu-l mai cheamă
Hale; trebuie să nu uiţi, Margaret. Ai văzut iniţialele F.D. În colţul tuturor scrisorilor. Acum îl cheamă Dickenson. Aş fi vrut să-şi ia numele de Beresford, la care avea oarecari drepturi, dar tatăl tău n-a fost de acord. Zice că putea fi recunoscut, dacă purta numele meu.
— Mamă, începu Margaret, eu mă aflam la mătuşă-mea când s-a întâmplat totul; şi cred că nu eram destul de mare ca să mi se spună
deschis adevărul. Dar acum aş vrea să ştiu, dacă s-ar putea – dacă
nu ţi-e prea greu să-mi spui ce s-a întâmplat,
— Greu! Nu, spuse doamna Hale şi se aprinse la faţă. Mi-e greu totuşi să mă gândesc că s-ar putea să nu-l mai văd pe scumpul meu băiat niciodată. De fapt, să ştii că n-a făcut nimic rău. N-are decât să
spună lumea ce vrea, dar pot să arăt oricui scrisorile lui şi, oricum, îl cred pe el, deşi e fiul meu, mai curând decât orice curte marţială de pe pământ. Caută în birouaşul meu japonez, drăguţă şi în al doilea sertar din stânga o să găseşti un pachet de scrisori.
Margaret se duse să le caute. Erau scrisori îngălbenite, pătate de apa mării, având mirosul acela de neconfundat al scrisorilor trimise de pe vasele ce cutreieră mările. Margaret i le aduse mamei, care dezlegă şnurul de mătase cu degete tremurânde; apoi, cercetând datele de pe ele, începu să i le dea lui Margaret să le citească, comentând grăbită, tulburată, conţinutul lor, aproape înainte ca fiica ei să înţeleagă despre ce era vorba.
— Vezi, Margaret, chiar de la început nu i-a plăcut căpitanul Reid.
El era al doilea locotenent pe vas – pe „Orion” – cu care a navigat Frederick pentru prima oară. Bietul băieţaş, ce bine îi stătea în uniforma de locotenent, cu stiletul în mână, tăind ziarele cu el ca şi când ar fi fost un cuţit de tăiat hârtie! Dar acest demn Reid, că pe atunci nu era căpitan, n-a putut să-l sufere pe Frederick chiar de la 117
început. Şi apoi – stai! uite, astea sunt scrisorile trimise de pe bordul lui „Russell”. Când a fost numit pe vasul „Russell” şi s-a găsit sub comanda vechiului său duşman, acum căpitanul Reid, s-a gândit să
rabde fără să crâcnească tirania lui. Iată! aceasta e scrisoarea.
Citeşte-o, Margaret. Acolo unde spune – stai – „tata poate să aibă
încredere în mine, fiindcă voi suporta tot ceea ce un ofiţer şi un gentleman poate răbda din partea altuia. Dar, din câte ştiu dinainte despre actualul meu căpitan, mărturisesc că mă aştept cu nelinişte la o cursă lungă şi tiranică la bordul vasului”. Vezi, făgăduieşte că o să îndure cu răbdare şi sunt încredinţată că aşa a şi făcut, căci avea firea cea mai blândă din câte pot exista, dacă nu-l jignea cineva. Asta e care scrisoarea în care vorbeşte despre intoleranţa căpitanului Reid faţă de oameni, fiindcă nu executau manevrele tot atât de repede ca cei de pe „Avenger”? Vezi, spune că aveau mulţi oameni noi pe „Russell”, în timp ce „Avenger” stătuse aproape trei ani în port, fără să facă altceva decât să-i ţină la distanţă pe neguţătorii de sclavi şi să-şi pună oamenii la muncă, încât erau în stare să alerge în sus şi în jos pe greement2, ca nişte şobolani ori maimuţe.
Margaret citea încet scrisoarea, pe jumătate ilizibilă din cauza cernelii decolorate. Putea fi – probabil că era – o expunere a violenţei impulsive a căpitanului Reid în tot felul de fleacuri, foarte mult exagerată de povestitor, care scrisese atunci când scena conflictului îi era încă proaspătă şi vie în minte. Câţiva marinari fiind sus, pe gabierul principal, căpitanul le poruncise să se ia la întrecere care coboară mai repede, cel care va rămâne ultimul fiind ameninţat cu pisica cu nouă cozi. Cel care se găsea cel mai departe pe vergă, dându-şi seama că-i va fi cu neputinţă să-şi întreacă tovarăşii şi îngrozit de ruşinea de a fi bătut zdravăn, se aruncă desperat în jos, ca să se prindă de o frânghie aflată mult sub el; nu izbuti să se apuce şi căzu fără simţire pe punte. Mai trăi doar câteva ore şi tot echipajul de pe vas clocotea de indignare atunci când scrisese tânărul Hale.
— Dar n-am primit scrisoarea asta decât mult, mult timp după ce am aflat despre revolta de pe vas. Bietul Fred! Cred că a fost o mângâiere pentru el s-o scrie, chiar dacă nu ştia cum o s-o trimită, bietul băiat şi apoi am citit o ştire în ziar – cu mult înainte de a primi scrisoarea lui Fred – despre o revoltă cruntă care izbucnise pe bordul 2 Ansamblu format din catargele, velele şi parâmele unei nave.
118
lui „Russell”; scria că răzvrătiţii puseseră mâna pe corabie şi că
deveniseră, se spunea, piraţi; iar căpitanul Reid fusese lăsat de izbelişte într-o barcă, cu câţiva oameni – ofiţeri, sau aşa ceva – şi numele le erau date toate, căci fuseseră găsiţi şi luaţi de un vapor din Indiile de Vest. Oh, Margaret! ni s-a făcut rău, tatălui tău şi mie, când am văzut că pe listă nu era trecut Frederick Hale. Am crezut că
e vreo greşeală; căci bietul Fred era un om atât de bun, poate puţin cam prea înflăcărat; nădăjduiam că numele Carr, care era pe listă, fusese tipărit greşit în loc de Hale – în ziare se fac atâtea încurcături.
Şi la ora când sosea poşta, a doua zi, tatăl tău a pornit pe jos la Southampton, să ia ziarele; şi nu puteam să stau acasă, aşa că
m-am dus în întâmpinarea lui. A întârziat mult – mult mai mult decât credeam că o să întârzie; şi m-am aşezat pe marginea drumului să-l aştept. Într-un târziu a apărut, cu braţele atârnându-i, cu capul plecat, păşind greoi, de parcă fiecare pas era pentru el un chin. Îl văd parcă şi acum, Margaret.
— Ajunge, mamă, nu mai povesti. Pot să-mi închipui totul, spuse Margaret, aplecându-se cu duioşie spre ea şi sărutându-i mâna.
— Nu, nu poţi, Margaret. Nimeni nu poate, dacă nu l-a văzut atunci. Am făcut un efort ca să mă ridic şi să-i ies în întâmpinare –
dar totul părea să se învârtă în jur, deodată. Când am ajuns lângă el, nu mi-a spus nimic şi nici n-a părut surprins să mă vadă acolo, la mai mult de trei mile depărtare de casă, lângă fagul din Oldham; dar m-a luat de braţ şi a prins să mă mângâie pe mână, de parcă vroia să
mă susţină să nu-mi pierd firea în faţa unei lovituri cumplite; şi când am început să tremur toată, incapabilă să scot un cuvânt, m-a strâns în braţe, aplecându-şi capul peste al meu, cutremurat de plâns, zguduit de suspinele înăbuşite, până când, de spaimă, am încetat să tremur, implorându-l să-mi spună ce aflase. Şi atunci, cu un gest brusc, de parcă altcineva îi mişca mâna împotriva voinţei sale, mi-a dat ziarul acela mârşav, în care pe Frederick al nostru îl făceau „trădător de cea mai abjectă speţă”, „o ruşine şi o dezonoare, pentru tagma marinărească”. Oh! Nu pot spune ce cuvinte urâte au folosit. De cum am citit asta, am luat ziarul şi l-am rupt bucăţele –
i-am rupt – oh! cred, Margaret, că l-am rupt cu dinţii. Nu plângeam.
Nu puteam să plâng. Obrajii îmi dogoreau ca focul şi ochii îmi ardeau în cap. Am văzut că tatăl tău se uita la mine cu un aer grav.
I-am spus că era o minciună şi chiar aşa şi era. Câteva luni după
119
aceea, a sosit scrisoarea asta şi vezi şi tu ce motive întemeiate a avut Frederick. Nu pentru sine, sau pentru jignirile aduse lui s-a răzvrătit; dar şi-a spus părerea în faţa căpitanului Reid şi, a fost şi mai rău; şi, după cum vezi, cei mai mulţi marinari au rămas de partea lui Frederick. Cred, Margaret, urmă ea după o pauză, cu glas slăbit, tremurând de epuizare, că sunt bucuroasă – adică mă
