nu-ţi fie teamă să mi le spui. O să te ascult cu plăcere, deşi data trecută ţi-am vorbit de parcă aş fi fost supărat. O s-o întrebăm pe doamna Thornton dacă nu ştie vreun doctor bun. N-o să aruncăm banii în vânt, ci o să-i dăm celui mai bun. Stai, trebuie s-o luăm pe strada asta.
Nu era o stradă pe care să se fi aflat vreo clădire demnă de a fi reşedinţa doamnei Thornton. Fiul ei nu-ţi sugerase în niciun fel genul de casă în care locuia; dar Margaret îşi imaginase fără voie că
femeia înaltă, voinică şi frumos îmbrăcată nu putea locui decât într-o casă de o natură asemănătoare cu ea însăşi. Pe când strada Marlborough era formată din şiruri lungi de case scunde, ici-colo cu câte un zid orb; cel puţin, atâta puteau vedea din locul unde se opriseră.
— Mi-a spus că stă pe strada Marlborough, de asta sunt sigur, spuse domnul Hale, cu un aer descumpănit.
— Poate că totuşi mai face economii, trăind într-o casă mică. Dar văd o mulţime de oameni pe-aici mă duc să întreb.
Aşa că întrebă un trecător, care o lămuri că domnul Thornton locuieşte în apropierea fabricii şi îi arătă şi ghereta fabricii, aflată la capătul lungului zid orb pe care îl observaseră.
Ghereta paznicului avea o uşă obişnuită, asemănătoare cu poarta unei grădini; pe o latură se vedeau nişte porţi mari, închise, pe unde intrau şi ieşeau camioanele şi căruţele. Paznicul îi pofti într-o curte mare, lunguiaţă având într-o parte birourile; în partea cealaltă se înălţa o fabrică imensă, cu multe ferestre, de unde se auzea huruitul neîntrerupt al utilajelor şi vuietul lung şi trist al maşinii cu abur, putând asurzi pe cei ce locuiau în incintă. În partea opusă zidului ce se întindea de-a lungul străzii, pe una din laturile scurte ale curţii, se afla o casă frumoasă de piatră – înnegrită de fum, fireşte dar cu tencuiala, ferestrele şi scara strălucind de curăţenie. Era, neîndoios, o casă construită cu cincizeci ori şaizeci de ani înainte. Faţada din piatră – ferestrele lungi şi înguste şi multitudinea lor – şirurile de trepte ce duceau până la uşa din faţă, urcând din amândouă părţile şi mărginite de balustrade – toate arătau cât e de veche. Margaret era doar surprinsă că oameni care-şi puteau îngădui să stea într-o 123
casă atât de bună şi s-o îngrijească atât de frumos nu preferau o locuinţă mult mai mică la ţară, sau chiar în vreo suburbie, departe de larma şi forfota neîncetată a fabricii. Urechile ei, neobişnuite cu zgomotul, abia de auzeau vocea tatălui, în timp ce aşteptau pe trepte să li se deschidă uşa. Şi curtea, cu porţile mari în zidul orb, ca o adevărată frontieră, constituia o privelişte mohorâtă pentru cine se uita din salon – cum descoperi Margaret după ce urcară pe scara demodată şi fură poftiţi în salon, ale cărui ferestre dădeau, toate trei, deasupra uşii din faţă şi a camerei din dreapta intrării. Nu era nimeni în încăpere. Părea că nimeni nu mai intrase acolo din ziua când fusese aranjată mobila, cu tot atâta grijă ca şi când casa urma să fie acoperită de lavă şi descoperită peste o mie de ani. Tapetul era trandafiriu cu auriu; pe covor se vedea un model cu buchete de flori pe un fond de culoare deschisă, fiind însă acoperit în mijloc cu o bucată de preş lustruit şi decolorat. La ferestre atârnau perdele de dantelă; fiecare scaun sau canapea avea pe spătar câte o învelitoare, croşetată sau împletită. Statuete de alabastru ocupau orice suprafaţă plată, adăpostite de praf sub globuri de sticlă. În mijlocul camerei, chiar sub candelabru, se afla o masă mare, rotundă şi pe suprafaţa ei lustruită fuseseră aranjate, la intervale regulate, cărţi elegant legate ca spiţele vesel colorate ale unei roţi. Totul reflecta lumina, nimic nu o absorbea. Întreaga încăpere avea o înfăţişare împopoţonată şi împestriţată, care o impresiona pe Margaret într-un mod atât de neplăcut, încât nici nu se mai gândi măcar câte trebuia să cureţi ca să poţi păstra totul atât de alb şi de imaculat într-o astfel de atmosferă sau câtă osteneală trebuia să depui ca să ajungi la această glacială şi rece lipsă a oricărui confort. Oriunde şi-ar fi aruncat privirea, grija şi munca erau vădite, dar nu acea grijă şi muncă ce-ţi oferă tihnă şi te ajută să te simţi bine acasă; singura preocupare era de a împodobi încăperea şi apoi de a feri podoabele de praf sau distrugere.
Până la venirea doamnei Thornton, au avut timp să observe şi să-şi vorbească în şoaptă. Spuneau lucruri ce puteau fi auzite de oricine; dar o astfel de cameră parcă te îndeamnă să vorbeşti în şoaptă, ca şi când n-ai vrea să trezeşti ecouri adormite.
În sfârşit, doamna Thornton intră, în foşnet de mătase neagră de cea mai bună calitate, după cum avea obiceiul; muselina şi dantela de pe ea rivalizând, dar fără sa le întreacă, cu albul pur al 124
muselinelor şi împletiturilor din încăpere. Margaret explică de ce nu-i putuse însoţi şi mama ei, pentru a-i întoarce doamnei Thornton vizita; dar, ferindu-se să nu-i amintească prea viu tatălui de temerile lui, trecu uşor peste boala mamei, şi-i lăsă doamnei Thornton impresia că nu era vorba decât de o indispoziţie trecătoare sau de fandoseli cuconeşti peste care ar fi putut trece uşor dacă ar fi dorit cu adevărat; ori dacă era într-adevăr ceva prea grav pentru a ieşi din casă, n-aveau decât să amâne vizita. Amintindu-şi şi de caii de trăsură închiriaţi ca să meargă în vizită la familia Hale şi de felul cum fiul ei îi impusese lui Fanny să o însoţească, pentru a le arăta întreaga consideraţie, doamna Thornton se îmbăţoşă, uşor ofensată
şi nu-şi exprimă simpatia – de fapt nici măcar înţelegerea pentru boala doamnei Hale.
— Şi ce mai face domnul Thornton? întrebă domnul Hale. Mi-a fost teamă că nu se simte bine, din bileţelul grăbit de ieri.
— Fiul meu este rareori bolnav; şi chiar când este, nu vorbeşte de boală şi nici nu consideră că e o scuză pentru a nu face nimic. Mi-a spus că n-a avut nicio clipă liberă ca să facă lecţia cu dumneavoastră, domnule. I-a părut rău, o ştiu, căci pune mare preţ
pe orele petrecute împreună cu dumneavoastră.
— Şi să ştiţi că şi mie îmi sunt la fel de agreabile, spuse domnul Hale. Când îl văd cum se entuziasmează şi apreciază tot ce e bun în literatura clasică, mă simt din nou tânăr.
— Nu mă îndoiesc că aceşti clasici sunt foarte plăcuţi pentru cine are timp liber. Dar mărturisesc că fiul meu s-a reapucat să-i studieze împotriva hotărârii mele. Timpul şi locul în care trăieşte par să-i ceară întreaga energie şi atenţie. Clasicii pot fi foarte potriviţi pentru cei ce trândăvesc toată viaţa la ţară sau prin facultăţi; dar oamenii din Milton ar trebui să-şi îndrepte gândurile şi puterile spre munca de zi cu zi. Aceasta, cel puţin, e părerea mea.
Această ultimă propoziţie o rosti cu „mândria ce imită umilinţa”.
— Dar, dacă mintea este prea mult timp ocupată cu un singur ţel, negreşit devine ţeapănă şi rigidă şi incapabilă să aibă mai multe preocupări, spuse Margaret.
— Nu prea ştiu ce înţelegi dumneata când spurcă mintea devine ţeapănă şi rigidă. În ceea ce mă priveşte, nu-i admir deloc pe cei asemenea unui titirez, concentraţi azi asupra unui lucru, ca mâine să îl uite complet dacă apare ceva nou. Existenţa unor prea multe 125
preocupări nu se potriveşte cu viaţa unui fabricant din Milton.
Pentru el este, sau ar trebui să-i fie, de-ajuns o singură mare dorinţă
şi să-şi concentreze toate eforturile în vederea împlinirii ei.
— Şi această dorinţă este –? întrebă domnul Hale.
Obrajii pământii i se îmbujorară şi privirea i se lumină atunci când răspunse:
— Să dobândească şi să-şi păstreze un loc înalt, onorabil printre negustorii din această ţară – printre oamenii din oraşul său. Fiul meu şi-a câştigat un astfel de loc. Oriunde v-aţi duce – şi nu numai în Anglia, ci şi pe continent – numele de John Thornton din Milton este cunoscut şi respectat printre toţi oamenii de afaceri. Fireşte, e un nume necunoscut în cercurile mondene, urmă ea cu dispreţ.
Domnii şi doamnele care trândăvesc probabil că nu ştiu prea multe despre un fabricant din Milton, decât doar dacă intră în Parlament sau se însoară cu fiica unui lord.
Şi domnul Hale şi Margaret se simţiră uşor stânjeniţi că nu auziră
niciodată despre acest nume vestit, până când domnul Bell le scrisese că ar putea avea la Milton un prieten în persoana domnului Thornton. Lumea orgolioasei mame nu era lumea lor – a micii nobilimi din strada Harley pe de o parte, sau a clerului de ţară şi a moşierilor din Hampshire, pe de altă parte. Chipul lui Margaret, în ciuda strădaniilor ei de a asculta senină, îi arătă susceptibilei doamne Thornton simţămintele ei.
— Îţi spui că n-ai auzit niciodată de minunatul meu fiu, domnişoară Hale. Crezi că nu sunt decât o femeie bătrână care nu ştie nimic în afară de Milton şi care crede că cioara ei este cea mai albă din lume.
— Nu, răspunse Margaret, cu oarecare cutezanţă. E poate adevărat că-mi ziceam că n-auzisem de numele domnului Thornton înainte de a veni la Milton. Dar, de când am venit aici, am auzit destule ca să mă facă să-l respect şi să-l admir şi să-mi dau seama cât de multă dreptate şi adevăr este în ceea ce aţi spus despre dânsul.
— Cine ţi-a vorbit despre el? întrebă doamna Thornton, puţin mai domolită, totuşi geloasă ca nu cumva spusele altcuiva să-l fi nedreptăţit.
Margaret şovăi înainte de a răspunde. Nu-i plăcea acest fel de interogatoriu autoritar. Domnul Hale se amestecă atunci, venindu-i 126
în ajutor:
— Însuşi domnul Thornton ne-a povestit, astfel că am putut să
aflăm ce fel de om este. Nu-i aşa, Margaret?
Doamna Thornton se îndreptă şi spuse:
— Fiul meu nu obişnuieşte să vorbească despre ceea ce face. Aş
putea să întreb încă o dată, domnişoară Hale, din spusele cui ţi-ai format o părere bună despre el? Ştii, o mamă e curioasă şi lacomă de laude la adresa copiilor ei.
Margaret replică:
