— Le-aţi explicat vreodată slugilor dumneavoastră de ce faceţi anumite cheltuieli sau economii cu banii pe care-i aveţi? Noi, cei care posedăm capital, avem dreptul să hotărâm ce facem cu el.
— Un drept pământesc, spuse Margaret foarte încet.
— Vă rog să mă iertaţi, dar n-am auzit ce-ţi spus.
— N-aş vrea să repet; e în legătură cu un sentiment pe care nu cred că l-aţi împărtăşi.
— Nu vreţi să mă puneţi la încercare? pledă el, dintr-o dată dorind cu ardoare să afle ce spusese ea.
Margaret nu vedea cu ochi buni stăruinţa lui, dar nici nu credea că trebuie să dea prea mare importanţă spuselor ei.
— Ziceam că aveţi un drept pământesc. Cu alte cuvinte, nu pare să existe niciun motiv, în afară de cele religioase, ca să nu faceţi ce vreţi cu ceea ce vă aparţine.
— Ştiu că avem păreri diferite în ceea ce priveşte religia; dar de ce nu credeţi că am şi eu câteva, chiar dacă nu sunt aceleaşi cu ale dumneavoastră?
Vorbea cu glas stins, ca şi când s-ar fi adresat numai ei. Dar Margaret nu ţinea ca el să i se adreseze doar ei. Aşa că îi răspunse pe tonul ei obişnuit:
— Nu cred că am avut prilejul să aflu ce părerii religioase aveţi în această chestiune. Tot ce am vrut să spun e că nu există nicio lege făcută de oameni care să-i împiedice pe stăpânitori să-şi cheltuiască
130
ori să-şi arunce toţi banii, dacă aşa cred de cuviinţă; dar că există în Biblie pasaje care mai curând ar însemna – pentru mine, cel puţin –
că şi-ar nesocoti datoria de buni gospodari dacă ar face astfel.
Oricum, ştiu atât de puţin despre greve şi despre calcularea salariilor, ori despre capital şi muncă, încât mai bine nu i-aş mai vorbi unuia ca dumneavoastră, care vă pricepeţi la economie politică.
— Ba cu atât mai mult, vorbi el cu înflăcărare. Mi-ar părea chiar foarte bine să vă explic tot ceea ce îi poate părea anormal sau misterios unui străin de această problemă; mai cu seamă într-o perioadă ca asta, când acţiunile noastre vor fi sucite şi răsucite de orice gazetăraş care ştie să ţină condeiul în mână.
— Mulţumesc, răspunse ea rece; dar cred că mă voi adresa în primul rând tatălui meu pentru orice lămurire pe care mi-o poate da, dacă voi începe să fiu nedumerită de viaţa în mijlocul acestei societăţi ciudate.
— O găsiţi ciudată? În ce sens?
— Nu ştiu – probabil pentru că văd, chiar la suprafaţă, două clase depinzând complet una de cealaltă şi totuşi fiecare din ele socotind neîndoielnic interesele celeilalte opuse propriilor interese; n-am mai trăit niciodată într-un loc unde două grupuri de oameni să se vorbească de rău tot timpul.
— Pe cine aţi auzit vorbindu-i de rău pe patroni? Nu vă întreb pe cine aţi auzit ocărându-i pe lucrători; căci văd că stăruiţi în a înţelege greşit ce v-am spus data trecută. Dar pe cine aţi auzit vorbindu-i de rău pe patroni?
Margaret se înroşi; apoi zâmbi şi spuse:
— Nu-mi place să fiu interogată. Refuz să vă răspund la întrebare.
Şi-apoi, n-are nicio legătură cu faptul în sine. Nu puteţi decât să mă
credeţi pe cuvânt că am auzit câţiva oameni, sau poate doar pe unul din lucrători spunând că patronii ar avea interes ca ei să nu câştige bani – că ar deveni prea independenţi dacă ar avea nişte bani puşi deoparte la bancă.
— Cred că omul acela, Higgins, ţi-a spus toate acestea, se amestecă în discuţie doamna Hale.
Domnul Thornton nu păru să audă ceea ce era vădit că Margaret nu dorea să ajungă la urechile lui. Dar ajunse, cu toate acestea.
— Am auzit, de altfel, că se socoteşte a fi în avantajul patronilor 131
folosirea muncitorilor ignoranţi – nu a clănţăilor, cum obişnuia căpitanul Lennox să-i numească pe oamenii din compania lui care contestau şi doreau să ştie motivele fiecărui ordin.
Această ultimă parte a frazei i-a fost adresată mai degrabă tatălui ei, decât domnului Thornton. „Cine o fi şi căpitanul Lennox?” se întrebă domnul Thornton în sinea lui, cu o ciudată antipatie ce-l împiedică pe moment să-i răspundă. Tatăl ei se amestecă acum în discuţie:
— Nu ai pus niciodată mare preţ pe şcoli, Margaret, căci altfel ai fi văzut şi ai fi înţeles de mult cât s-a făcut pentru instrucţie, în Milton.
— Nu, spuse ea, cu bruscă umilinţă. Ştiu că nu-mi pasă prea mult de şcoli. Dar cunoştinţele şi ignoranţa despre care vorbeam n-au legătură cu scrisul şi cititul – învăţătura sau lămuririle ce se dau copiilor în şcoli. După părerea mea, este vorba de o ignoranţă
privind cunoştinţele de viaţă care ar trebui să-i călăuzească pe bărbaţi şi pe femei. Nu prea ştiu care sunt acestea. Dar el – adică
persoana care m-a informat – vorbea ca şi cum patronilor le-ar plăcea ca lucrătorii să fie un fel de copii mari şi voinici – trăind doar în prezent – cu un soi de supunere oarbă, lipsită de judecată.
— Pe scurt, domnişoară Hale, e limpede că cel ce v-a informat a dat de un ascultător binevoitor pentru toate calomniile pe care le-a găsit de cuviinţă să le răspândească pe seama patronilor, spuse domnul Thornton pe un ton jignit.
Margaret nu răspunse, enervată de caracterul personal pe care domnul Thornton îl atribuise vorbelor ei.
— Trebuie să mărturisesc, începu atunci domnul Hale, că deşi nu am cunoscut atât de bine ca Margaret pe niciun lucrător, m-a izbit şi pe mine foarte tare antagonismul dintre patroni şi slujbaşi, chiar şi privind lucrurile la suprafaţă. Am căpătat această impresie şi din ceea ce mi-aţi spus chiar dumneavoastră uneori.
Domnul Thornton rămase câteva clipe tăcut, înainte de a vorbi.
Margaret părăsise camera şi el era necăjit de stadiul relaţiilor dintre ei doi. Totuşi, mica lui supărare făcându-l să judece lucrurile la rece, dădu o mai mare demnitate spuselor sale:
— Teoria pe care o susţin eu este că interesul meu coincide cu cel al lucrătorilor mei şi invers. Ştiu că domnişoarei Hale nu-i place să
audă că oamenii sunt numiţi „mână de lucru”, astfel încât nu voi folosi acest cuvânt, deşi îmi vine mai uşor pe buze ca termen tehnic, 132
a cărui origine, oricare ar fi, datează, dinainte de a mă fi născut. În viitor – peste vreun mileniu – în Utopia, această unitate s-ar putea să
