— Draga mea domnişoară, mama pare să aibă o slujnică extrem de atentă şi pricepută, mai curând o prietenă.
— Eu sunt fiica ei, domnule.
— Dar dacă v-aş declara că mama dumneavoastră doreşte în mod expres să nu vi se spună…
— Nu sunt destul de cuminte ori de răbdătoare ca să mă supun interdicţiei. De altfel, sunt încredinţată că aveţi prea multă judecată
şi experienţă ca să fi promis că o să păstraţi secretul.
— Ei bine, spuse el încercând să zâmbească, dar rămânând abătut, aveţi dreptate. Nu am făcut această promisiune. De fapt, mi-e teamă că secretul va fi aflat destul de curând, fără să-l mai dezvălui.
După care tăcu. Lui Margaret îi fugi tot sângele din obraji şi îşi strânse şi mai tare buzele. Dar în afară de aceasta, nicio linie de pe chip nu-i tresări. Sesizându-i pe dată firea, căci fără această însuşire niciun doctor nu s-ar fi ridicat până la valoarea lui, doctorul Donaldson îşi dădu seama că fata va putea suporta întregul adevăr; că va înţelege dacă i se va ascunde ceva; şi că ascunderea adevărului ar fi o tortură mai mare decât cunoaşterea lui. Spuse două fraze scurte cu glas scăzut, urmărind-o tot timpul; căci pupilele ochilor i se dilatară de groază şi pielea i se făcu lividă. Tăcu şi aşteptă ca privirea îngrozită să dispară – răsuflarea întretăiată să revină la normal. Apoi Margaret vorbi:
— Vă mulţumesc din tot sufletul, domnule, pentru încrederea dumneavoastră. Groaza de a afla acest lucru mă bântuie de săptămâni întregi. Ce cumplită agonie! Biata, biata mamă!
139
Buzele începură să-i tremure şi doctorul o lăsă să-şi găsească
uşurarea în lacrimi, sigur că va izbuti să şi le stăpânească.
Câteva lacrimi – doar câteva lacrimi vărsă, înainte de a-şi reaminti, numeroasele întrebări pe care dorea să i le pună.
— O să sufere mult?
Doctorul clătină din cap.
— Nu putem şti. Depinde de constituţia ei; de o mie de alte lucruri. Dar ultimele descoperiri ale ştiinţei medicale ne-au dat mari posibilităţi de a le alina.
— Tata! exclamă deodată Margaret, tremurând toată.
— Nu-l cunosc pe domnul Hale. Vreau să spun că e greu să dai sfaturi. Dar cred că va trebui să răbdaţi, ştiind că m-aţi silit să vă
spun atât de direct adevărul, până când vă veţi obişnui într-o oarecare măsură cu faptul pe care nu vi l-am putut ascunde, astfel, încât să fiţi în stare, fără un efort prea mare, să-i daţi tatălui dumneavoastră ce mângâiere veţi putea. Până atunci – la vizitele mele, căci va trebui, fireşte, să le repet din când în când, deşi teamă
mi-e că nu pot face nimic decât să uşurez durerea – se vor petrece o mie de mici întâmplări ce-i vor trezi neliniştea, i-o vor adânci – astfel încât va fi oarecum pregătit. Nu, dragă domnişoară – nu, draga mea
– am discutat cu domnul Thornton şi îl respect pe tatăl dumitale pentru sacrificiul pe care l-a făcut, chiar dacă sunt încredinţat că
greşeşte. În fine, doar de data asta, dacă vrei, draga mea.
Aminteşte-ţi însă că, atunci când voi mai veni, voi veni ca prieten şi trebuie să te obişnuieşti să mă priveşti ca prieten, căci văzându-ne –
ajungând să ne cunoaştem într-o asemenea situaţie – face cât ani întregi de vizite matinale.
Margaret nu putea să vorbească din cauza plânsului; dar îi strânse tare mâna la despărţire.
„Asta zic şi eu o fată fără seamăn!” – gândi doctorul Donaldson urcându-se în trăsură şi cercetându-şi mâna cu degetele pline de inele, pe care Margaret i-o strânsese cu atâta putere. „Cine s-ar fi gândit că mânuţa aceea ar putea strânge atât de tare? Dar are oasele aşezate cum trebuie şi asta dă o mare putere. Parcă-i o regină! Cu capul dat pe şapte la început, silindu-mă să-i spun adevărul; şi apoi înclinat în timp ce asculta cu înfrigurare. Biata de ea! Va trebui să
am grijă să nu se istovească prea tare. Deşi e uimitor cât de mult pot să rabde fiinţele acestea fragile. E tare inimoasă fata asta. Alta, după
140
culoarea aceea lividă, nu şi-ar mai fi revenit fără să leşine sau să
înceapă cu istericale. Ea însă nu – nu ea! Şi-a revenit doar prin puterea voinţei. O fată ca asta mi-ar cuceri inima, dacă aş avea cu treizeci de ani mai puţin. Acum e prea târziu. Ah, iată că am ajuns la familia Archer”. Aşa că sări jos, gata să slujească cu gândul, înţelepciunea, experienţa şi mângâierea sa această familie, de parcă
n-ar mai fi existat alţi oameni pe lume.
Între timp, Margaret intrase iar pentru o clipă în biroul tatălui ei, ca să-şi mai revină puţin înainte de a urca la bolnavă.
„Oh, Doamne, Dumnezeule, ce îngrozitor! Cum o să pot îndura? O
boală fatală! Şi nicio speranţă! Oh, mamă, mamă, ce bine-ar fi fost să nu mă fi dus niciodată să stau la mătuşa mea şi să nu fi fost departe de dumneata toţi aceşti ani pretinşi! Biata mama! Cât de mult trebuie să fi suferit! Oh, Doamne, te rog, n-o lăsa să sufere prea cumplit. Cum o să îndur s-o văd suferind? Cum o să suport chinurile crâncene ale tatii? Nu trebuie să afle încă: nu totul deodată. L-ar ucide. Dar n-o să mai stau o clipă departe de draga, scumpa mea mamă.”
Alergă pe scări în sus. Dixon nu se afla în cameră. Doamna Hale stătea rezemată pe spate într-un fotoliu, înfăşurată într-un şal alb şi moale, cu boneta pe cap, pe care şi-o pusese în aşteptarea doctorului. Chipul ei, avea puţină culoare, iar oboseala de după
consultaţie îi dădea o înfăţişare senină. Margaret rămase surprinsă
văzând-o atât de calmă.
— Ce-i cu tine, Margaret? Ce s-a întâmplat? Şi apoi înţelegând deodată ce se petrecuse, adăugă, puţin supărată: Sper că nu l-ai văzut pe doctorul Donaldson şi nu te-ai apucat să-i pui întrebări –
nu-i aşa, copila mea?
Margaret nu-i răspunse – ci o privi doar cu tristeţe. Atunci doamna Hale şi mai pornită, urmă:
— Nu cred că a putut să-şi calce cuvântul pe care mi l-a dat şi…