— Ba da, mamă. Eu l-am silit. Numai eu sunt de vină – ceartă-mă.
Şi, îngenunchind lângă mama ei, îi luă mâna – şi nu mai vru să-i dea drumul, deşi doamna Hale încercă să şi-o tragă. Îi săruta întruna mâna, udând-o cu lacrimile fierbinţi pe care le vărsa.
— Margaret, ai făcut foarte rău. Ştiai că nu doream să afli.
Dar, ca şi când discuţia ar fi obosit-o, îşi lăsă mâna în strânsoarea lui Margaret, strângându-i-o şi ea uşurel. Aceasta o încurajă pe 141
Margaret să vorbească:
— Oh, mamă, lasă-mă să te îngrijesc. O să fac tot ce o să mă
înveţe Dixon. Doar sunt copilul dumitale şi cred că am dreptul să fac orice pentru dumneata.
— Nu ştii ce-mi ceri, spuse doamna Hale cutremurându-se.
— Ba da, ştiu. Ştiu mult mai multe decât îţi închipui. Lasă-mă să
te îngrijesc. Lasă-mă să încerc, măcar. Nimeni n-a încercat şi nu va încerca vreodată cu atâta silinţă ca mine. Ar fi o mare mângâiere, mamă.
— Bietul meu copil! Bine, încearcă. Ştii, Margaret, trebuie să-ţi spun că Dixon şi cu mine am crezut că o să fugi de mine, dacă o să
afli…
— Dixon a crezut! exclamă Margaret, pufnind cu dispreţ. Dixon nu-şi închipuie că sunt în stare de o dragoste adevărată – de o dragoste ca a ei! S-a gândit, probabil, că nu sunt decât o fandosită
care nu ştie să facă altceva decât să stea întinsă pe petale de trandafiri şi să ceară să i se facă vânt cu evantaiul. Nu mai lăsa ca închipuirile lui Dixon să intervină între mine şi dumneata, mamă. Te rog! o imploră ea.
— Nu fi supărată pe Dixon, spuse doamna Hale, tulburată şi Margaret îşi veni în fire.
— N-o să fiu. O să încerc să n-o supăr şi să mă obişnuiesc cu felul ei de-a fi, numai să mă laşi să fac tot ce pot pentru dumneata. Aş
vrea să fiu prima la care să apelezi, mamă – de când doresc asta!
Când eram la mătuşa mea, mă gândeam că m-ai uitat şi plângeam până adormeam seara, cu gândul ăsta în minte.
— Şi eu mă gândeam cum care o să îndure Margaret sărăcia noastră, după confortul şi luxul din strada Harley, încât de multe ori mă ruşinam de improvizaţiile noastre de la Helstone mai mult în faţa ta decât în faţa vreunui om străin.
— Oh, mamă şi mie îmi plăceau atât de mult improvizaţiile acelea!
Era ceva mult mai atrăgător decât toată rutina cotidiană a belşugului din strada Harley. Raftul de la dulap, cu mânere, servind ca tavă de ocazii mari.! Şi vechile lăzi de ceai, îndesate şi acoperite cu cuverturi ca nişte canapele! Cred că ceea ce numeşti improvizaţii pentru a umple golurile erau o parte fermecătoare a vieţii de la Helstone.
— N-am să mai văd niciodată Helstone, Margaret, spuse doamna 142
Hale, cu lacrimi în ochi. Şi cum Margaret nu putu răspunde nimic, urmă: Când trăiam acolo, tânjeam tot timpul să plec. Orice loc îmi părea mai plăcut. Şi acum am să mor departe de el. Sunt pe bună
dreptate pedepsită.
— Nu trebuie să vorbeşti aşa, o domoli Margaret cu înfrigurare.
Doctorul a spus că poţi să trăieşti ani în şir. Oh, mamă! o să te ducem înapoi la Helstone.
— Nu, niciodată! Asta va fi pedeapsa mea meritată. Dar Margaret – Frederick!
Când îi pomeni numele, scoase deodată un ţipăt puternic, ca în agonie. Părea că gândul la el îi tulburase toată liniştea, îi năruise calmul, învingându-i epuizarea. Fără să se mai stăpânească, strigă
dezlănţuită:
— Frederick! Frederick! Întoarce-te! Mor. Copilaşul meu, primul meu născut, vino să te mai văd o dată!
Şi se zvârcolea, deznădăjduită. Îngrozită, Margareţ se duse s-o cheme pe Dixon. Aceasta veni ţâfnoasă, învinuind-o pe Margaret că
îşi tulburase prea tare mama. Margaret răbda totul fără să
crâcnească, nădăjduind doar că tatăl ei nu se va întoarce curând.
Deşi speriată tare, mai tare decât o îndreptăţea situaţia de moment, făcu tot ce-i spuse Dixon, repede, fără a încerca să se dezvinovăţească. În felul acesta, izbuti s-o mai potolească. O culcară
pe doamna Hale în pat, iar Margaret rămase cu ea până adormi şi chiar şi după aceea, până ce Dixon îi făcu semn să iasă din odaie; după care, cu o figură ursuză, de parcă ar fi făcut-o în silă, Dixon îi oferi o ceaşcă de cafea pe care i-o pregătise în salon şi rămase în picioare lângă ea, autoritară, până când o bău.
— N-ar fi trebuit să fii atât de curioasă, domnişoară şi atunci n-ai fi ajuns să te canoneşti înainte de vreme. O să vină şi aşa destul de curând. Şi-acum, bănui că o să-i spui stăpânului şi ce mai balamuc o să mai am în casă!
— Nu, Dixon vorbi Margaret necăjită. N-o să-i spun tatii. N-ar putea să îndure, cum îndur eu.
Şi, pentru a dovedi cât de bine îndura, izbucni în plâns.
— Da! Am ştiut eu cum o să fie. Acum o s-o trezeşti pe mama, când abia a adormit şi ea puţin. Domnişoară Margaret, draga mea, uită-te la mine cum mă stăpânesc de-atâta vreme: şi, cu toate că
n-am pretenţia că ţin la ea cât ţii dumneata, mi-e mai dragă decât 143