— De ce faceţi grevă? întrebă Margaret. Grevă înseamnă să
încetezi lucrul până când obţii leafa pe care o vrei, nu-i aşa? Nu trebuie să vă miraţi de ignoranţa mea; în locul de unde vin n-am auzit niciodată de grevă.
— Mi-ar plăcea să trăiesc acolo, spuse Bessy obosită. Da’ n-are rost să mă supăr şi să mă satur de greve. Asta-i ultima pe care-o apuc. Înainte de sfârşitul ei, eu o să ajung în Cetatea cea Mare – în sfântu’ Ierusalim.
— Nu se gândeşte decât la viaţa de apoi şi niciun pic la asta de-aici. Eu însă am datoria să fac tot ce pot aici. Crez că vrabia din mână face mai mult ca cioara de pe gard. Aşa că astea îs părerile diferite pe care le avem în problema grevei.
— Dar, spuse Margaret, dacă oamenii ar lăsa lucrul, cum spui dumneata, în locurile de unde vin eu, unde mai toţi sunt muncitori pe ogoare, nu s-ar mai semăna, nu s-ar mai cosi şi nu s-ar mai secera grânele.
— Ei şi? spuse el; îşi luase din nou pipa şi spusese „ei, şi” pe un ton întrebător.
— Păi continuă ea, ce s-ar întâmpla cu fermierii?
Higgins pufăi din pipă.
— Crez că ar trebui ori să renunţe la ferme, ori să-i plătească mai bine pe argaţi.
— Să zicem că n-ar putea, sau n-ar voi să-i plătească mai bine; şi n-ar putea să renunţe aşa, deodată, la ferme, oricât de mult ar ţine s-o facă; dar n-ar mai avea nici fân şi nici grâne de vânzare în anul acela; şi de unde să ia banii cu care să-i plătească pe muncitorii agricoli în anul viitor?
Higgins continuă să pufăie; în sfârşit, spuse:
— Nu ştiu nimic despre felul de trai din sud. Am auzit că oamenii pe-acolo îs fricoşi şi se lasă călcaţi în picioare; înfometaţi de moarte; prea năuci de foame ca să ştie când îs păcăliţi. Ei, aici nu-i aşa. Noi ştim când suntem înşelaţi; şi ne clocoteşte prea tare sângele în noi ca să răbdăm. Luăm doar mâinile de pe războiu’ de ţesut şi zicem: 147
„Puteţi să ne înfometaţi, da n-o să ne înşelaţi, patronilor!”. Şi fir-ar ei să fie, da’ n-o să izbutească de data asta!
— Mi-ar plăcea să trăiesc în sud, spuse iar Bessy.
— Sunt multe de îndurat şi-acolo, explică Margaret. Pretutindeni sunt necazuri şi nenorociri. Oamenii trebuie să trudească acolo din greu şi au prea puţină mâncare ca să le dea putere.
— Da’ e viaţă în aer liber, spuse Bessy. Şi departe de zgomotu’
ăsta nesfârşit şi de căldura înăbuşitoare.
— Uneori plouă de parcă toarnă cu găleata, iar alteori frigul e tăios. Când eşti tânăr poţi să suporţi; dar pe bătrâni îi chinuie reumatismele şi ajung cocârjaţi de timpuriu; şi totuşi trebuie să
muncească înainte, că altfel ajung la azilul de săraci.
— Credeam că sunteţi tare mulţumită de felu’ de viaţă în ţinuturile din sud.
— Chiar şi sunt, spuse Margaret zâmbind uşor, căci fusese prinsă
în capcană. Vroiam doar să spun, Bessy, că sunt părţi şi bune şi rele în orice pe lumea asta; şi, dacă îţi dai seama de răul de aici, m-am gândit că ar fi cinstit să ştii şi răul de acolo.
— Şi zici că nu fac niciodată grevă pe-acolo? o întrebă deodată
Nicholas.
— Nu! îl asigură ea; cred că au prea multă judecată pentru asta.
— Şi eu crez, vorbi el, scuturând atât de tare scrumul din pipă
încât o sparse, că nu-i din cauză că au prea multă judecată, ci că au prea puţin curaj.
— Oh, tată! exclamă Bessy, ce-ai câştigat făcând grevă? Adu-ţi aminte de prima grevă, când a murit mama – cum am flămânzit cu toţii – şi dumneata cel mai rău; şi cum oamenii au început să se ducă la lucru, tot mai mulţi cu fiecare săptămână, tot cu aceeaşi leafă, până s-au dus toţi pentru care se găsea de lucru; iar alţii au ajuns cerşetori şi aşa au rămas până la sfârşitul vieţii.
— Da, adeveri el. Asta fiindcă greva a fost prost condusă. Ăi care au intrat în grupu’ de conducere erau, ori proşti ori nu erau oameni de încredere. O să vezi, o să fie altfel de data asta.
— Dar tot nu mi-ai spus pentru ce faceţi grevă, vorbi din nou Margaret.
— Păi, vezi dumneata, îs cinci sau şase patroni care s-au înţeles să nu mai plătească lefurile pe care le-au dat în ultimii doi ani şi să
câştige mai mult şi să se îmbogăţească din asta. Şi acu vin şi ne zic 148
că o să ne dea mai puţin. Da’ noi nu vrem. Întâi o să-i înfometăm noi pe ei; şi o să vedem cine o să trudească pentru ei. După cum zic eu, au omorât gâsca ce le făcea ouă de aur.
— Aşa că aveţi de gând să muriţi, doar ca să vă răzbunaţi pe ei!
— Nu, o lămuri el, câtuşi de puţin. Mai curând aştept să mor la datorie, decât să mă predau. Asta-i, cum zice lumea, vrednic de respect la un soldat şi de ce n-ar fi şi la un biet ţesător?
— Dar, spuse Margaret, un soldat moare pentru întreaga ţară –
pentru cauza celorlalţi.
El râse cu înverşunare.
— Fata mea, spuse el, nu eşti decât o copiliţă, da’ cum crezi că pot să ţin trei oameni – adică pe Bessy, pe Mary şi pe mine – din şaişpe şilingi pe săptămână? Să nu crezi că las lucru’ acum pentru mine doar o fac la fel de mult pentru ceilalţi ca şi soldatu’ ’mneatale – da’ el moare pentru unu’ pe care nici nu l-a văzut măcar şi nici n-a auzit de el în viaţa lui, pe când eu o fac pentru cauza lu’ John Boucher, vecinu’ meu, care are nevasta bolnavă şi opt copii de hrănit şi nici unu’ nu-i destul de mare ca să lucreze în fabrică; şi nu numai pentru cauza lui, deşi e un biet amărât, că pot să lucrez la două războaie deodată, ci pentru cauza dreptăţii. De ce, vin eu şi-ntreb, să ni se dea lefurile mai mici decât acu’ doi ani?
— Nu mă întreba pe mine, spuse Margaret; căci sunt foarte neştiutoare. Întreabă-i pe câţiva dintre patroni. Nu mă îndoiesc că or să-ţi dea o explicaţie. Nu e doar o hotărâre luată după bunul lor plac, aşa fără niciun motiv.
