— Fii atentă cum îi judeci pe alţii, Bessy, spuse Margaret şi obrajii i se aprinseră, iar ochii prinseră să-i scânteieze. De aici mă duc acasă, la mama, care-i tare bolnavă – atât de bolnavă, Bessy, încât numai moartea o s-o scape de chinul suferinţelor ei cumplite; şi trebuie totuşi să vorbesc veselă cu tata, care nici nu ştie în ce stare gravă e ea şi va trebui să i-o spun treptat. Singura fiinţă – singura care m-ar putea îmbărbăta şi ajuta – a cărei prezenţă ar fi pentru mama o mângâiere mai mare decât orice alt lucru de pe pământ –
este pe nedrept acuzată – şi-ar risca viaţa dacă ar veni să-şi vadă
mama pe moarte. Toate astea ţi le spun ţie – doar ţie, Bessy. Nu trebuie să mai pomeneşti nimănui. Nimeni altcineva în Milton – şi aproape nimeni în Anglia nu le ştie. Zici că nu am griji? Că nu ştiu ce-s necazurile, numai fiindcă umblu bine îmbrăcată – şi am destulă
mâncare? Oh, Bessy, Domnul e drept şi a împărţit sorţii cu chibzuială, da nimeni în afara lui nu ştie amărăciunea din sufletele noastre.
— Vă cer iertare, vorbi Bessy cu umilinţă. Uneori, când mă
gândeam la viaţa mea şi ce puţine bucurii am avut, credeam că
poate sunt dintre cei blestemaţi să moară atunci când va cădea o stea din cer – „Şi numele stelei se cheamă Absintos. Şi a treia parte din ape s-a făcut ca pelinul şi mulţi dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare”3. Omu poate să îndure durerea şi necazul mai uşor dacă zice că i-au fost hărăzite cu mult timp înainte de a se naşte cumva, îmi pare astfel că durerea mea era trebuincioasă pentru împlinire; altfel, totu’ pare că-i dat fără niciun rost.
3 Apocalips, cap. 8, v. 11.
152
— Nu, Bessy, – gândeşte-te! spuse Margaret. Dumnezeu nu ne năpăstuieşte cu bună ştiinţă. Nu stărui atât de mult asupra profeţiilor, citeşte mai degrabă părţile clare din Biblie.
— Da, crez c-ar fi mai înţelept; da, unde-aş mai auzi cuvinte atât de frumoase, pline de făgăduieli – unde-aş mai auzi despre ceva atât de deosebit de lumea asta mohorâtă şi despre cetatea de deasupra noastră, decât în Apocalips? De multe ori am repetat versetele din capitolu’ şapte, doar aşa, pentru mine, că prea sună frumos. E la fel de frumos ca o orgă şi la fel de diferit de viaţa de toate zilele. Nu, nu pot să renunţ la Apocalips, îmi dă mai multă mângâiere decât orice altă carte din Biblie.
— Lasă-mă să vin şi să-ţi citesc câteva dintre capitolele mele preferate.
— Da, spuse Bessy cu nesaţ, veniţi. Poate că o să asculte şi tata. E
sătul de vorbăria mea; zice că n-are nicio legătură cu lucrurile din viaţă şi că de astea trebuie să se ocupe el.
— Unde e sora ta?
— Dusă la croit barchet. Tare n-aş fi vrut să se ducă; da’ trebuie să trăim cumva: şi sindicatu’ nu poate să ne dea mult.
— Acum trebuie să plec. Mi-ai făcut mult bine, Bessy.
— Eu v-am făcut bine?
— Da. Când am venit aici eram foarte tristă şi înclinată într-un fel să socot că suferinţa, că durerea mea era singura de pe lume. Şi acum am aflat cum rabzi de atâţia ani şi asta m-a făcut mai puternică.
— Fiţi binecuvântată! Credeam că faptele bune pot să le facă doar oamenii din lumea bună. Acum o să fiu mândră că pot să fac şi eu un bine.
— N-o să-l mai faci dacă o să te tot gândeşti la el. Dar o să te străduieşti şi asta e o mângâiere.
— Nu mai e nimeni altcineva ca dumneavoastră. Nici nu ştiu ce să
mai crez despre dumneavoastră.
— Nici eu nu ştiu. La revedere!
Bessy încetă să se mai legene în scaun şi rămase uitându-se lung după ea.
„Stau şi mă întreb dacă or fi mulţi ca ea acolo în sud? E ca o gură
de aer proaspăt. Mă răcoreşte. Cine-ar crede că chipu’ ăsta –
luminos şi plin de vigoare ca al îngerului pe care-l visez – a avut 153
parte de necazurile de care vorbeşte? Mă întreb cum o să ajungă să
păcătuiască. Toţi trebuie să păcătuim. Mă gândesc mult la ea, asta-i sigur. Da văd că şi tata se gândeşte. Şi chiar şi Mary. Nu e stârnită
ea prea des, ca să bage ceva în seamă.”
154
CAPITOLUL XVIII
SIMPATII ŞI ANTIPATII
„Inima-mi se revoltă şi se-aud
Două voci răsunându-mi în piept”
WALLENSTEIN
LA ÎNTOARCEREA ACASĂ , Margaret găsi două scrisori pe masă: una era un bilet pentru mama ei – cealaltă, care venise prin poştă, era neîndoielnic de la mătuşa ei – acoperită eu ştampile străine –
subţire, argintie şi foşnitoare. Aşa că o luă şi tocmai o cerceta, când tatăl intră brusc:
— Vasăzică mama ta e obosită şi s-a culcat devreme! Mii-e teamă
