— Fanny, unde sunt bileţelele? Familia Slickson, Collingnroock şi Stephens acceptă, familia Brown nu poate să vină, familia Hale –
tatăl şi fiica vin – mama e prea bolnavă – familia Macpherson vine şi domnul Horsfall şi domnul Young. Mă gândeam să-i invit pe Porteri, 157
dacă familia Brown nu poate să vină.
— Foarte bine. Ştii, mamă, mi-e într-adevăr teamă că doamna Hale e departe de a fi sănătoasă, după câte spune doctorul Donaldson.
— E ciudat din partea lor să accepte o invitaţie la dineu dacă ea e foarte bolnavă, spuse Fanny.
— N-am spus foarte bolnavă, o repezi fratele ei cu destulă
asprime. Am spus doar: departe de a fi sănătoasă. S-ar putea ca ei să nici nu ştie.
Şi apoi, brusc, îşi aminti că, din ceea ce îi spusese doctorul Donaldson, Margaret în orice caz trebuia să cunoască starea exactă
a bolii.
— După cât se pare, îşi dau foarte bine seama de ceea ce ai spus ieri, John – ce mare avantaj ar fi, pentru ei – adică pentru domnul Hale, să cunoască oameni ca Stephens şi Coliingbrook.
— Sunt încredinţat că motivul acesta nu i-ar influenţa. Nu! Cred că înţeleg situaţia.
— John! începu Fanny, râzând în felul ei nervos, lipsit de vigoare.
Pe de o parte te lauzi că-i înţelegi pe aceşti Hale şi pe de altă parte nu ne îngădui niciodată să aflăm ceva despre ei. Să fie care atât de diferiţi de majoritatea oamenilor pe care-i cunoaştem.?
Nu urmărise să-l contrarieze; dar şi dacă ar fi avut de gând, n-ar fi izbutit s-o facă mai complet. El îşi păstră însă amărăciunea pentru sine, necatadicsind să-i răspundă la întrebare.
— Mie nu mi se par ieşiţi din comun, vorbi doamna Thornton. El îmi pare un om destul de onorabil; puţin cam prea naiv pentru comerţ – aşa că poate e mai bine că a fost mai întâi preot şi acum e profesor. Ea pare o doamnă destul de drăguţă, cu toată boala ei; cât despre fată – e singura care mă nedumereşte când mă gândesc la ea
– deşi n-o fac prea des pare să aibă o părere foarte bună despre sine şi îşi cam dă aere; şi nu pot să înţeleg de ce. Parcă îmi vine să zic că
se crede prea bună pentru societatea de aici. Şi totuşi, nu sunt bogaţi; şi din câte am putut să aflu, nici n-au fost vreodată.
— Şi nici nu are cine ştie ce educaţie, mamă. Nici măcar nu ştie să
cânte la pian.
— Dă-i înainte, Fanny. Ce altceva îi mai lipseşte ca să ajungă
până la nivelul tău?
— Nu, John, interveni doamna Thornton, Fanny n-a vrut să zică
158
nimic rău. Am auzit-o chiar şi eu pe domnişoara Hale spumând că
nu ştie să cânte la pian. Dacă ne-ai lăsa să ne facem singure o părere, poate că am ajunge s-o simpatizăm şi să-i vedem calităţile.
— Sunt sigură că n-aş putea niciodată! murmură Fanny, profitând că se afla sub aripa protectoare a mamei.
Domnul Thornton o auzi însă, fără a catadicsi, să-i răspundă.
Păşea de colo până colo prin salon, abia aşteptând să se aprindă
lumânările, ca să poată face ceva, să citească sau să scrie, punând astfel capăt discuţiei. Dar nu se gândi nicio clipă să le ceară el însuşi, preferând să nu se amestece în mărunţişurile gospodăriei, unde doamna Thornton mai păstra unele obiceiuri din vremea când făcea mari economii.
— Mamă, spuse el deodată, oprindu-se şi dezvăluindu-şi gândul, aş vrea să-ţi placă domnişoara Hale.
— De ce? întrebă ea, surprinsă de ardoarea tonului său. Doar nu te gândeşti să te căsătoreşti cu ea? – o fată fără un ban.
— Nu m-ar accepta niciodată, spuse el, cu un fel de râs scurt.
— Nu, nu cred că ar face-o, vorbi doamna Thornton. Mi-a râs în faţă când am lăudat-o pentru vorbele ei elogioase la adresa ta, auzite de la domnul Bell. Mi-a plăcut că a spus-o atât de deschis, căci m-a convins că n-are niciun gând în legătură cu tine; şi în clipa următoare m-a jignit, căci părea să creadă – în fine, n-are importanţă! Oricum, ai dreptate când spui că are o părere prea bună
despre ea ca să se gândească la tine! Auzi, ce impertinenţă! Aş vrea să ştiu unde o să găsească altul mai bun!
Dacă vorbele ei îl răniră, obscuritatea din odaie îl ajută să nu-şi trădeze emoţia. După o clipă se îndreptă cu pas vioi spre mama lui şi, punându-i uşor mâna pe umăr, spuse:
— Ei şi fiindcă sunt şi eu la fel de încredinţat de adevărul spuselor dumitale şi fiindcă n-am niciun gând şi nici speranţă de a o cere vreodată în căsătorie, o să mă crezi de-acum înainte că vorbesc complet dezinteresat despre ea. O aşteaptă zile grele – poate că-i va lipsi ocrotirea maternă – şi, aş vrea să-i poţi fi prietenă, dacă va avea nevoie. Iar tu, Fanny, urmă el, sunt convins că ai destul tact ca să
înţelegi că o jigneşti tot atât de mult pe domnişoara Hale ca şi pe mine – de fapt, ea ar zice că mai mult – închipuindu-ţi că aş avea şi un alt motiv, în afară de cel mărturisit acum, de a apela la tine şi la mama ca să vă purtaţi binevoitor cu ea.
159
— Nu pot să-i iert mândria, spuse mama lui; o să-i fiu prietenă, dacă e nevoie, pentru că m-ai rugat tu, John. M-aş împrieteni chiar şi cu Jezebel, dacă m-ai ruga tu. Dar fata asta, care strâmbă din nas în faţa noastră, a tuturor – care strâmbă din nas în faţa ta!
— Nu, mamă; nu i-am dat niciodată prilejul şi nici n-o să-i dau vreodată, să mă dispreţuiască.
