— Da’ puteţi să-i chemaţi şi dumneavoastră la o masă în casa aia mică? Casa lu’ Thornton e de trei ori mai mare.
165
— Ei, cred că o să reuşim să-l chemăm şi noi pe domnul Thornton la o masă, aşa cum zici tu. Poate că nu într-o încăpere prea mare şi nici împreună cu atâţia oameni. Dar nu cred că ne-am făcut atâtea gânduri în legătură cu asta.
— Nu mi-am închipuit niciodată că luaţi masa cu Thorntonii, mai spuse Bessy. Păi, chiar şi primaru’ ia masa acolo; şi membrii Parlamentului şi alţii din ăştia.
— Cred că aş putea suporta onoarea de a-l întâlni pe primarul din Milton.
— Da cucoanele lor se îmbracă aşa de luxos! spuse Bessy, cu o privire îngrijorată spre rochia imprimată a lui Margaret, pe care, ca orice om crescut la Milton, putea s-o evalueze la şapte pence yardul.
Chipul lui Margaret se încreţi de râs.
— Mulţumesc, Bessy, că ai atâta grijă ca să arăt bine printre toţi oamenii aceia eleganţi. Dar am o mulţime de rochii elegante – acum o săptămână aş fi spus că sunt mult prea elegante pentru prilejurile ce mi s-ar putea ivi. Dar, deoarece voi lua masa la domnul Thornton şi îl voi întâlni poate şi pe primar, poţi fi sigură că o să mă îmbrac cu rochia mea cea mai bună.
— Ce-o să puneţi? întrebă Bessy, mai liniştită.
— O rochie de mătase albă, spuse Margaret, pe care mi-am făcut-o acum un an, pentru nunta unei verişoare.
— Aşa da! exclamă Bessy, rezemându-se de speteaza scaunului.
Mi s-ar rupe inima-n mine dacă s-ar uita cineva de sus la
’mneavoastră.
— Oh! O să caut să arăt foarte bine, numai ca să nu se uite nimeni de sus la mine.
— Aş vrea să vă văd gătită, spuse Bessy. Socot că nu sunteţi o domnişoară de care lumea zice că e drăguţă; nu sunteţi destul de rumenă în obraji şi nu aveţi pielea albă. Da ştiţi, v-am visat, cu mult
’nainte de a vă cunoaşte.
— Prostii, Bessy!
— Ba da, zău. Chiar chipu’ ’mneavoastră – cum vă uitaţi cu ochii limpezi, drept din întuneric, cu păru ridicat de pe frunte, ca o aureolă şi cu fruntea la fel de netedă şi de dreaptă ca acu’ – şi veneaţi întotdeauna să-mi daţi putere şi chiar căpătam putere din ochii
’mneavoastră adânci şi mângâietori – şi eraţi îmbrăcată în vesminte strălucitoare – aşa cum o să vă îmbrăcaţi acu’. Aşa că, vedeţi, chiar 166
’mneavoastră eraţi!
— Nu, Bessy, spuse Margaret, cu blândeţe, n-a fost decât un vis.
— Şi de ce nu pot şi eu să visez un vis, în jalea mea, la fel ca alţii?
N-au făcut-o atâţia şi în Biblie? Da, şi au avut şi viziuni! Păi, chiar şi tata crede în vise! Vă zic iar, v-am văzut chiar aşa, venind încet spre mine, dându-vă păru’ pe spate, la fel de iute ca acu, aşa cum e el, pieptănat puţin într-o parte; şi, cu rochia albă strălucitoare pe care o s-o puneţi. Lăsaţi-mă să vin şi să vă văd îmbrăcată cu ea. Vreau să
vă văd şi să vă ating cu mâna, ca în visu’ meu.
— Draga mea Bessy, e doar o închipuire de-a ta.
— Închipuire sau nu – aţi venit, aşa cum ştiam c-o să veniţi când v-am văzut în vis – şi când sunteţi aici, lângă mine, adevăru’ e că mă
simt mai bine, mai tihnită, aşa cum te simţi când arde focu’ într-o zi mohorâtă. Ziceaţi că e pe douăşunu; vă rog, lăsaţi-mă să vin să vă
văd.
— O, Bessy o să fii binevenită! Dar nu mai vorbi aşa – mă
întristează cu adevărat. Crede-mă.
— Atunci o să ţin visu’ în mine, chiar dacă o să-mi muşc limba.
Fiindcă-i adevărat.
Margaret rămase tăcută. În sfârşit, spuse:
— O să mai vorbim din când în când, dacă crezi că e adevărat. Dar nu acum. Spune-mi, tatăl tău a intrat în grevă?
— Da, spuse Bessy anevoie, pe un ton cu totul diferit de cel pe care vorbise cu câteva clipe înainte. El şi mulţi alţii – toţi oamenii lui Hamper – şi nu mai ştiu câţi alţii. De data asta şi femeile îs la fel de rele ca bărbaţii, de parcă-s cuprinşi toţi de turbare. Mâncarea e scumpă – şi trebuie să le dea de mâncare copiilor – asta e. Dacă
Thorntonii le-ar da lor masa aia – toţi banii ăia, da cheltuiţi pe cartofi şi făină, n-ar mai plânge o mulţime de copii şi le-ar mai potoli niţel şi inima mamelor!
— Nu mai vorbi aşa, o rugă Margaret. Mă faci să mă simt rea şi păcătoasă că mă duc la dineul lor.
— Nu! spuse Bessy. Unii îs sortiţi să aibă parte de ospeţe bogate şi pânzeturi fine şi luxoase – poate că aşa sunteţi şi ’mneavoastră. Alţii se trudesc şi se spetesc toată viaţa – şi nici măcar câinii nu mai sunt azi milostivi, cum erau pe vremea lui Lazăr. Da’ dacă m-aţi ruga să
vă aduc apă ca să vă răcoriţi, aş trece chiar peste golfu’ ăl mare până
la ’mneavoastră şi asta numa’ fiindcă aţi fost atât de bună cu mine.
