Bessy. Nicholas o văzu intrând şi-i făcu un semn din cap, morocănos, dar nu lipsit de prietenie. Mary se grăbi să iasă din casă, profitând că se deschisese uşa şi începând să plângă tare de cum n-o mai putea vedea taică-său. Numai John Boucher nu băgă de seamă nimic – cine intrase ori cine ieşise.
— Degeaba, Higgins. Nevastă-mea n-o mai duce mult aşa. Se prăpădeşte – nu c-ar duce ea doru’ cărnii – da’ fiindcă nu poa’ să-i vază p-ăi mici că mor de foame. Da, mor de foame! Cinci şilingi pe 171
săptămână poa’ să-ţi ajungă ţie, că n-ai decât două guri de hrănit şi una din ele e o fată care poa’ să-şi câştige singură pâinea. Da’ noi murim de foame. Şi-ţi zic în faţă – dacă se prăpădeşte, aşa cum mă
tem că moare înainte să primim ăi cinci la sută, o să le arunc banii în faţă patronilor şi-o să le zic: „Blestemaţi să fiţi; şi blestemată să fie lumea asta crudă a voastră, că a luat viaţa celei mai bune neveste care a făcut vreodat’ copii unui bărbat!” Şi-ascultă aci, omule, o să te urăsc şi pe tine şi pe toţi ăi din sindicat. Da, şi-o să vă urmez în rai cu ura mea – aşa o să fac, omule – dacă mă îndrumaţi acu pe căi greşite. Ai zis tu, Nicholas, miercuri a fost o săptămână – şi acu’ e marţi, a doua săptămână – că-nainte de două săptămâni patronii or să vină să se roage de noi să venim înapoi la lucru, cu ce leafă vrem noi – şi alea două săptămâni aproape s-au dus – şi micuţu’ Jack zace-n pat, prea slăbit ca să mai plângă, ci doar scoate din când în când câte un suspin din inimă, de foame – micuţul, Jack, îţi zic, omule! Ea nu s-a mai întremat de când l-a născut şi ţine la el ca la viaţa ei – şi chiar o să mă coste preţu’ ăsta mare – micuţu’ Jack, care-mi înmuia inima în fiecare dimineaţă când îşi lipea guriţa dulce pe faţa mea aspră şi murdară, ca să găsească un loc mai curat să mă
sărute şi acu’ zace şi moare de foame.
Glasul bietului om se stinse, înăbuşit de suspine adânci şi Nicholas se uită, cu ochii plini de lacrimi, spre Margaret, înainte de a-şi putea aduna curajul ca să vorbească:
— Ţin-te bine, omule. Micuţu’ Jack n-o să moară de foame. Am nişte parale şi o să mergem chiar acu’ să-i cumpărăm puştiului lapte şi ceva de mâncare. Ce-i al meu e şi-al tău, dacă vrei. Da’ nu-ţi pierde firea, omule! urmă el, scotocind într-o cutie de ceai după
banii pe care îi mai avea. Pe viaţa mea, o să câştigăm de data asta, trebuie doar să mai răbdăm o săptămână şi o să vezi cum or să vină
patronii să ne roage să venim înapoi la fabrică. Şi sindicatu’ – adică
eu – o să avem grijă să nu lipsească nimic la copii şi neveste. Aşa că
nu-ţi pierde curaju’ şi nu te du’ la tirani să cauţi de lucru.
La aceste vorbe, omul se întoarse – arătând o faţă atât de palidă, de suptă, de brăzdată de lacrimi şi deznădăjduită, încât Margaret începu să plângă.
— Ştii bine că un tiran, mai rău ca toţi patronii la un loc, zice:
„Mori de foame şi vezi-i pe toţi ai tăi murind de foame, dar să nu îndrăzneşti să te duci la sindicat”. Ştii bine, Nicholas, că şi tu eşti 172
unu’ din ei. Se poa’ să aveţi inimă bună, fiecare în parte; da’ când vă
uniţi între voi, n-aveţi mai multă milă pentru un om ca un lup sălbatic, înnebunit de foame.
Nicholas pusese mâna pe clanţa uşii – dar se opri şi se întoarse spre Boucher, răspunzându-i:
— Aşa să-mi ajute Dumnezeu, omule, dacă nu sunt încredinţat că
fac ce-i mai bine pentru tine şi pentru noi toţi. Dacă fac rău când crez că fac bine, e păcatu’ lor, că m-au lăsat cum îs acu’, în neştiinţa mea. M-am gândit până-mi plesnea capu’ – crede-mă, John. Şi zic din nou, n-avem alt ajutor decât încrederea în sindicat. O să
câştigăm, ai să vezi!
Nici Margaret, nici Bessy nu spuseseră un cuvânt. De-abia li se auzeau suspinele, căci doar se uitau una la alta şi oftau din fundul inimii. Într-un târziu, Bessy spuse:
— N-am crezut să-l mai aud pe tata pomenind de Dumnezeu. Da l-aţi auzit: „… Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
— Da, întări Margaret. Lasă-mă să-ţi aduc toate economiile mele –
lasă-mă să aduc puţină mâncare pentru copilaşii acestui biet om. Să
nu afle că sunt de la altcineva, ci doar de la tatăl tău. Nu o să fie prea mult.
Bessy stătea rezemată pe spate, fără să audă cuvintele lui Margaret. Nu plângea – răsufla doar din greu.
— Inima mi-a secat şi nu mai am lacrimi, spuse ea. Zilele trecute, Boucher mi-a povestit de temerile şi necazurile lui. Nu-i decât un nenorocit, ştiu, da’ e totuşi un om; şi, chiar dacă am fost supărată pe el şi pe nevastă-sa, nu o dată, că nu se pricep să se descurce, vedeţi şi ’mneavoastră că nu toţi oamenii îs chibzuiţi, da’ Dumnezeu le dă
viaţă - da şi le dă pe cineva să iubească şi de care să fie iubiţi, la fel ca Solomon. Nu pot să-nţeleg. Poate că-i mai bine că oameni ca Boucher au sindicatu’ să aibă grijă de ei. Da’ tare aş vrea să-i văd pe ăi de la sindicat şi să-i pun câte unu’ faţă-n faţă cu Boucher. Socot că, dacă o să-l asculte, o să-i zică (dacă-i pui unu’ câte unu’) să se ducă la lucru ca să câştige cât o putea din munca lui, chiar dacă nu o leafă atât de mare cum zic ei.
Margaret rămânea tăcută. Cum va putea să se mai întoarcă
vreodată la traiul ei uşor şi să uite vocea acestui om, agonia fără
margini din glasul lui, exprimând mai mult chiar decât cuvintele lui, întreaga suferinţă îndurată? îşi scoase portofelul: nu avea prea mulţi 173
bani şi nici măcar nu erau ai ei, dar puse ce avea în mâinile lui Bessy, fără un cuvânt.
— Mulţam. Îs mulţi care au tot atât de puţin, da’ n-o duc aşa de rău – măcar n-o arată. ’ Da tata n-o să-i mai lase în nevoie, acum că
ştie. Vedeţi, Boucher e la pământ din cauza copiilor – şi nevasta lui e aşa de slăbită şi tot ce-au avut de zălogit s-a dus anu’ ăsta. Să nu credeţi că i-am lăsat să moară de foame, cu toate că suntem şi noi cam strâmtoraţi; dacă vecinii nu se ajută între ei, nu văd cine ar face-o.
Părea aproape îngrijorată că Margaret ar putea crede că nu voiau sau chiar că nu aveau posibilitatea de a ajuta pe unul care, evident, avea tot dreptul să fie ajutat.
— Şi apoi, urmă ea, tata-i sigur şi-i convins că patronii or să
cedeze zilele astea – că nu pot să mai reziste mult. Da’ vă mulţumesc totuşi – din partea mea cât şi din a lui Boucher şi să ştiţi că prind drag de ’mneavoastră tot mai mult.
Bessy părea mult mai liniştită, dar tare moleşită şi vlăguită. După
ce spuse ultimele cuvinte, arăta atât de slăbită şi de ostenită, încât Margaret se sperie.
— Nu-i nimic, spuse Bessy. Nu mor încă. Am avut o noapte înspăimântătoare, cu vise – sau ceva ca visele, că eram trează de-a binelea – şi îs năucă şi-mi vine să leşin azi – doar bietu’ om m-a făcut să fiu mai trează. Nu! nu mor încă, da’ moartea nu-i departe. Da.
