Înveliţi-mă, că poate o să adorm, dacă mă lasă tusea. Noapte bună –
ar trebui mai curând să zic ziua bună – da’ lumina-i slabă şi ceţoasă
azi.
174
CAPITOLUL XX
OAMENI ŞI DOMNI
„Bătrâni sau tineri, dă-le să mănânce, am de unde; Pot avea şi zece şiruri de dinţi, nu-mi pasă”.
ROLLO, DUCE DE NORMANDIA
MARGARET SE DUSE ACASĂ atât de dureros impresionată de ceea ce auzise şi văzuse, încât de-abia izbuti să se întoarcă la îndatoririle ce-i erau hărăzite; trebuia să păstreze tot timpul un ton vesel în discuţiile cu mama care, acum că nu mai ieşea din casă, abia aştepta ca Margaret să se întoarcă până şi din cea mai scurtă
plimbare cu tot felul de noutăţi.
— Şi o să poată prietena ta, lucrătoarea, să vină joi să te vadă
gătită?
— Era atât de bolnavă, încât nici nu m-am gândit s-o întreb, spuse Margaret cu jale.
— Vai de mine! Parcă toată lumea e acum bolnavă, exclamă
doamna Hale, cu puţin din acea gelozie pe care orice bolnav o simte pentru altul. Dar ce trist trebuie să fie să boleşti pe una din străduţele acelea mărginaşe. (Firea ei bună triumfă şi îi reveniră
vechile deprinderi de a gândi din Helstone.) E destul de rău şi aici.
Ce-ai putea să faci pentru ea, Margaret? Domnul Thornton ne-a trimis, după ce-ai plecat, câteva sticle de Porto. Crezi că i-ar face bine o sticlă?
— Nu, mamă! Nu cred că sunt foarte săraci – cel puţin nu vorbesc ca şi când ar fi; şi, oricum, Bessy suferea de piept – şi nu vin îi trebuie. Cred că aş putea să-i duc nişte dulceaţă din scumpul nostru Helstone. Dar mai există o familie căreia aş vrea să-i dau. O, mamă, mamă! Cum să mă gătesc şi să mă duc la petreceri, după ce am văzut astăzi atâta suferinţă? exclamă Margaret, uitând de regulile pe care şi le impusese şi povestindu-i mamei ce văzuse şi auzise în casa lui Higgins.
Doamna Hale se necăji tare mult. Începu să se frământe, nervoasă, dorind să facă ceva. Îi spuse lui Margaret să pregătească
175
un coş în salon, pentru a-l trimite imediat acelei familii; şi aproape că se supără, pe Margaret care spunea că ar putea să fie trimis şi a doua zi de dimineaţă, căci ştia că Higgins se îngrijise de nevoile lor imediate şi îi lăsase şi ea nişte bani lui Bessy. Doamna Hale o învinui că-i lipsită de simţire dacă putea vorbi astfel; şi nu o lăsă nici măcar să răsufle până când coşul nu fu trimis. Apoi spuse:
— La urma urmei, poate că nu am făcut bine. Chiar ultima oară
când a fost aici, domnul Thornton, spunea că nu sunt prieteni adevăraţi cei ce contribuie la prelungirea grevei ajutându-i pe grevişti. Şi omul acesta, Boucher, e grevist, nu-i aşa?
Întrebarea i-o puse domnului Hale, când urcă sus, bine-dispus după ora predată domnului Thornton, pe care o încheiaseră cu discuţii, după cum le era obiceiul. Lui Margaret puţin îi păsa dacă
darurile lor prelungiseră greva; gândurile nu-i mergeau atât de departe, în tulburarea ei de acum.
Domnul Hale asculta şi încerca să rămână calm, ca un judecător; căuta să-şi amintească toate lucrurile ce păruseră atât de limpezi cu mai puţin de jumătate de oră în urmă, spuse de domnul Thornton; şi apoi, recurse la un compromis, prea puţin mulţumitor: soţia şi fiica sa nu numai că procedaseră bine în această împrejurare, dar nu-şi dădea seama cum ar fi putut face altfel; totuşi, ca regulă generală, era foarte adevărat ce spunea domnul Thornton şi anume că dacă se prelungea greva, patronii aveau să aducă braţe de muncă din alte părţi (de nu cumva, până la urmă, la fel ca în multe alte dăţi, nu se va inventa cine ştie ce maşină care să micşoreze nevoia de braţe de muncă); şi era limpede că lucrul cel mai bun ar fi să li se refuze orice ajutor care i-ar putea încuraja în nesăbuinţa lor; cât despre omul acela, Boucher, primul lucru pe care-l va face în dimineaţa următoare, va fi să se ducă să-l vadă, căutând să afle cum poate fi ajutat.
Domnul Hale se duse a doua zi de dimineaţă, după cum îşi propusese. Nu-l găsi pe Boucher acasă, dar stătu mai mult de vorbă
cu nevasta lui; îi făgădui să facă tot ce va putea ca s-o interneze la spital; şi, văzând proviziile trimise din belşug de doamna Hale, din care se înfruptau de zor copiii, căci tatăl fiind plecat nu-i supraveghea nimeni, se întoarse cu veşti mai încurajatoare şi mai îmbucurătoare decât îndrăznise Margaret să spere; de fapt, vorbele ei din seara trecută îl pregătiseră pe domnul Hale pentru o situaţie 176
mult mai gravă, aşa încât, printr-o reacţie a imaginaţiei, descrise lucrurile mai frumoase decât erau.
— Dar o să mă duc iarăşi, ca să-l văd şi pe el, adăugă domnul Hale. Ştii, e greu să asemuieşti casele de pe-aici cu căsuţele din Helstone. Aici văd mobile pe care argaţilor noştri nu le-ar îi trecut niciodată prin minte să le cumpere, iar mâncarea lor zilnică ar fi socotită un lux la Helstone; şi totuşi, familiile de-aici, acum că nu mai există leafa săptămânală, par să nu aibă alte resurse decât casele de amanet. Aici, la Milton, trebuie să învăţam o limbă diferită
şi să măsurăm lucrurile cu alte criterii.
Bessy se simţi şi ea mai bine în ziua aceea. Dar era încă atât de slăbită, încât părea să fi uitat cu totul că ţinea s-o vadă pe Margaret gătită – dacă nu cumva fusese de vină fierbinţeala care-i pricinuise o stare apropiată de delir.
Margaret nu putea să nu asemuiască ciudăţenia gătelilor de acum, mersul într-un loc unde n-avea niciun chef să se ducă –
simţindu-şi inima grea de atâtea nelinişti – cu toaletele vesele şi feciorelnice pe care, împreună cu Edith, le purtase doar cu ceva mai mult de un an în urmă. Se bucura doar, când se dichisea acum, gândindu-se că mamei îi va face plăcere s-o vadă astfel. Se îmbujoră
toată când Dixon, deschizând larg uşile salonului, începu să-i aducă
laude:
— Domnişoara Hale arată bine – nu-i aşa, doamnă? Colierul de mărgean de la doamna Shaw se potriveşte cum nu se poate mai bine. Îi dă întocmai puţină culoare, doamnă. Altfel, ai fi fost prea palidă, domnişoară Margaret.
Părul negru al lui Margaret era prea des ca să poată fi împletit; mai degrabă se potrivea să fie răsucit, iar şuviţele-i mătăsoase să fie strânse în spirale groase, înconjurându-i capul ca o coroană, înnodate apoi într-un conci mare, la ceafă. Greutatea lui era ţinută
de două spilci de mărgean, ca nişte mici săgeţi. Mânecile de mătase albă erau tighelite cu şiret din acelaşi material, iar pe corsaj, chiar în jurul gâtului rotund şi alb ca laptele, străluceau boabele mari de mărgean.
— Oh, Margaret, ce mult mi-ar fi plăcut să merg cu tine la balurile de demult din Barrington – să te scot în lume, aşa cum obişnuia lady Beresford să mă scoată pe mine.
