E. ELLIOTT
MARGARET ŞI TATĂL EI o porniră pe jos spre casă. Noaptea era frumoasă, străzile curate şi, cu minunata ei rochie de mătase albă, asemenea rochiei verzi de satin a lui Leezie Lindsay din baladă:
„ridicată până la genunchi”, păşea alături de tatăl ei – mai-mai că-i venea să danseze, îmbătată de aerul răcoros şi proaspăt al nopţii.
— Am avut impresia că Thornton nu e prea liniştit în legătură cu greva asta, începu domnul Hale. Părea foarte îngrijorat astă-seară.
— M-aş mira să nu fie. Dar le-a vorbit celorlalţi cu aerul lui nepăsător obişnuit, atunci când i-au sugerat alte soluţii – chiar înainte de plecarea noastră.
— Aşa a făcut şi după masă. Cred că greu ar putea fi clintit din felul lui rece de a vorbi; dar chipul lui m-a izbit, părându-mi neliniştit.
— Dacă aş fi în locul lui, aş fi şi eu. Nu se poate să nu fi aflat de mânia tot mai mare şi de ura cu greu înăbuşită a muncitorilor, care îl socot ceea ce Biblia numeşte un „om dur” – nu atât nedrept, cât lipsit de simţire; cu judecata limpede, sigur de „drepturile” lui, aşa cum nicio fiinţă omenească nu ar trebui să fie, dacă ţineam seama de ceea ce noi, împreună cu toate drepturile noastre mărunte, suntem în ochii Atotputernicului. Îmi pare bine că arată îngrijorat, după cum zici. Când îmi amintesc de cuvintele şi de purtarea înnebunită a lui Boucher, nu pot să rabd să-l văd pe domnul Thornton vorbind cu atâta răceală.
În primul rând, nu sunt la fel de convins ca şi tine de totala mizerie în care se află acest Boucher; atunci era la capătul răbdării, nu mă îndoiesc de asta. Dar există întotdeauna o rezervă
misterioasă de bani din partea sindicatelor; şi, din câte mi-ai spus, e limpede că omul are o fire pătimaşă, expansivă, exprimând cu tărie 185
tot ceea ce simte.
— Oh, tată!
— Bine! Vreau doar să fii dreaptă cu domnul Thornton, care bănuiesc că are o fire total opusă – un om mult prea mândru ca să-şi arate sentimentele. Exact firea pe care aş fi crezut că o s-o admiri, Margaret.
— Asta şi fac – asta ar şi trebui să fac; numai că nu sunt chiar atât de sigură ca dumneata de existenţa acestor sentimente. E un om cu o mare tărie de caracter – de o inteligenţă neobişnuită, ţinând seama de puţinele avantaje pe care le-a avut.
— Nu chiar atât de puţine. A trăit în mijlocul realităţii de la o vârstă fragedă; a fost nevoit să-şi pună la bătaie puterea de judecată
şi stăpânirea de sine. Toate acestea dezvoltă o bună parte a intelectului. Fireşte, are nevoie de unele cunoştinţe despre trecut, care oferă temelia cea mai reală pentru a întrezări viitorul; dar îşi dă
seama ce-i trebuie – o simte şi asta înseamnă ceva. Ai prejudecăţi împotriva domnului Thornton, Margaret?
E primul fabricant – prima persoană ocupată cu negoţul – pe care am avut prilejul s-o observ, tată. E prima mea măslină; lasă-mă să
mă strâmb, când o înghit. Ştiu că e bun în felul lui şi, încetul cu încetul, o să ajung să-mi placă acest fel de a fi. Cred că am şi început s-o fac. M-a interesat foarte tare discuţia lor, deşi n-am înţeles mai mult de jumătate din ce spuneau. Mi-a părut foarte rău când domnişoara Thornton a venit să mă conducă în celălalt capăt al încăperii, exprimându-şi convingerea că nu mă simt bine singură
printre atâţia bărbaţi. Nu mă gândisem deloc la asta, eram prea ocupată să-i ascult; iar doamnele au fost atât de plictisitoare, tată –
oh, atât de plictisitoare! Cred totuşi că dădeau dovadă şi de oarecare abilitate. Mi-au amintit de vechiul nostru joc de societate, în care trebuia să avem pregătite o mulţime de substantive pe care să le introducem într-o propoziţie.
— Ce vrei să spui, copila mea? întrebă domnul Hale.
— Păi, luau tot felul de substantive însemnând lucruri caracteristice bogăţiei – menajere, ajutori de grădinari, dantele vechi, diamante şi alte lucruri de acest fel; şi fiecare din ele avea grijă
ca atunci când vorbea să le introducă pe toate, în modul cel mai întâmplător cu putinţă.
— Şi tu o să fii la fel de mândră de singura ta slujnică, după ce o 186
s-o angajezi, dacă tot ce spune doamna Thornton despre ea e adevărat.
— Sigur că da. În seara asta m-am simţit o mare ipocrită, stând acolo în rochia mea de mătase albă, cu mâinile leneş încrucişate în faţă şi amintindu-mi de toată treaba pe care au făcut-o aceste mâini astăzi acasă. Sunt încredinţată că m-au luat drept o doamnă foarte delicată.
— Până şi eu m-am înşelat luându-te drept o doamnă, draga mea, spuse domnul Hale, zâmbind liniştit.
Dar zâmbetele se prefăcură în priviri înspăimântate când văzură
chipul lui Dixon, atunci când le deschise uşa.
— Oh, stăpâne! Oh, domnişoară Margaret! Slavă Domnului că aţi venit! Doctorul Donaldson e aici. Slujnica vecinilor s-a dus şi l-a chemat, fiindcă femeia cu ziua plecase. Se simte mai bine acum; dar, oh, domnule! Credeam că o să moară acum o oră.
Domnul Hale se prinse de braţul lui Margaret, sprijinindu-se să
nu cadă jos. O privi şi îi văzu expresia de uimire şi durere fără
margini de pe faţă, dar nu teroarea ce încleştase inima lui nepregătită. Ştia mai mult decât el, dar asculta totuşi cu expresia lipsită de orice speranţă pe care ţi-o dă teama neputincioasă.
— Oh! N-ar fi trebuit s-o las singură – fiică rea ce sunt, gemu Margaret, în timp ce sprijinea paşii tremurători şi grăbiţi ai tatălui ei urcând treptele.
Pe palier îi întâmpină doctorul Donaldson.
— E mai bine acum, şopti el. Narcoticul şi-a făcut, efectul. Criza a fost foarte puternică: nu-i de mirare că a speriat-o pe slujnica dumneavoastră; dar îşi revine de data asta.
— De data asta! Lăsaţi-mă să mă duc la ea!
Cu o jumătate de oră în urmă, domnul Hale era un bărbat între două vârste; acum abia mai vedea, cu simţurile şovăitoare, cu mersul împleticit, de parcă ar fi avut şaptezeci de ani.
Doctorul Donaldson îl luă de braţ şi intră cu el în dormitor.
Margaret îi urmă îndeaproape. Mama ei zăcea în pat şi pe faţă i se aşternuse o expresie de neconfundat. Putea să se simtă mai bine acum; dormea, dar Moartea îşi pusese pecetea pe ea şi era limpede că nu va trece mult timp şi se va întoarce s-o ia. Domnul Hale o privi un timp fără un cuvânt. Apoi începu să tremure tot şi, urnindu-se de lângă doctorul Donaldson care-l susţinea îngrijorat, căută uşa pe 187
