dibuite; nu o vedea, deşi în încăpere fuseseră aprinse, în clipele de mare spaimă, mai multe lumânări. O porni şovăitor până la salon, căutând un scaun. Doctorul Donaldson îi împinse unul şi îl aşeză în el; apoi îi luă pulsul.
— Vorbeşte-i, domnişoară Hale. Trebuie să-l scoatem din starea asta.
— Tată! îl rugă Margaret cu glasul crispat de durere sfâşietoare.
Tată! Spune-mi ceva!
Privirea lui îşi pierdu fixitatea şi, făcând un efort imens, domnul Hale vorbi:
— Margaret, ştiai? Oh, ce cruzime din partea ta!
— Nu, domnule Hale, n-a fost cruzime, replică doctorul Donaldson cu hotărâre. Domnişoara Hale s-a conformat instrucţiunilor mele. Poate că a fost o greşeală, dar n-a fast cruzime.
Sunt încredinţat că soţia dumneavoastră va fi mâine altă fiinţă. A avut convulsii, aşa cum am prevăzut, deşi nu i-am împărtăşit domnişoarei Hale temerile mele. A luat narcoticul pe care i l-am adus, o să doarmă mai mult; şi, până mâine, înfăţişarea aceasta a ei care v-a alarmat atât de tare o să dispară.
— Dar boala nu?
Doctorul aruncă o privire spre Margaret. Capul ei plecat, chipul care nu-l implora să amâne destăinuirea, îi arătară acestui atent observator al naturii umane că, după părerea ei, era mai bine să i se spună tot adevărul.
— Boala nu. Nu putem face nimic, cu toată măiestria cu care ne lăudăm. Putem doar amâna progresul bolii – putem alina durerile.
Fiţi bărbat, domnule.
Dar singurul răspuns pe care-l primi fură aceste cuvinte înăbuşite:
— Nu aţi fost niciodată căsătorit, domnule doctor; nu ştiţi ce înseamnă asta. Cuvinte urmate de suspinele lui adânci, spărgând liniştea nopţii ca pulsul unui om în agonie.
— Margaret îngenunche lângă el, încercând să-l aline cu mângâierile şi lacrimile ei. Nimeni, nici măcar doctorul Donaldson, nu îşi dădu seama de timpul care trecea. Până la urmă domnul Hale rupse tăcerea, întrebând ce se putea face în primul rând.
— Ce trebuie să facem? întrebă el. Spune-ţi-ne amândurora.
Margaret e reazimul meu – mâna mea, dreaptă.
188
Doctorul Donaldson le dădu dispoziţii clare şi raţionale. Nu mai era nicio primejdie în noaptea, aceea – ba chiar şi a doua zi şi încă
multe altele. Dar nu trebuiau să-şi facă speranţe că se va înzdrăveni.
Îl sfătui pe domnul Hale să se culce, urmând ca doar unul din ei să
rămână să-i vegheze somnul, nădăjduia el, netulburat. Făgădui să
treacă din nou a doua zi, dimineaţa devreme. Şi, cu o strângere de mână plină de căldură şi simpatie, îi părăsi.
Niciunul din ei nu vorbi prea mult; erau amândoi prea epuizaţi de spaimă, ca să facă altceva decât lucrurile imediat necesare. Domnul Hale era hotărât să rămână treaz toată noaptea şi Margaret izbuti doar să-l convingă să se întindă puţin pe canapeaua din salon.
Dixon refuza categoric să se ducă la culcare; cât despre Margaret, pur şi simplu nu putea să-şi părăsească mama, chiar dacă toţi doctorii din lume i-ar spune că „doar unul din ei să rămână să-i vegheze somnul”. Aşa că Dixon se aşeză bine în scaun, privind în gol şi clipind şi moţăind şi revenindu-şi cu o tresărire şi, în cele din urmă, renunţând la luptă şi sforăind cinstit. Margaret îşi scosese rochia şi, azvârlind-o cât colo cu un fel de silă nerăbdătoare, îşi pusese capotul. Simţea că nu va mai putea dormi niciodată; ca şi când toate simţurile i-ar fi zbârnâit, de două ori mai treze ca de obicei, ca s-o poată veghea. Tot ce vedea şi auzea – ba chiar şi orice gând îi făcea nervii să tresară. Timp de mai bine de două ore îl auzi pe taică-său mişcându-se fără astâmpăr în camera alăturată. Venea mereu până la uşa dormitorului, oprindu-se să asculte, până când nu-i mai auzi prezenţa apropiată şi nevăzută şi atunci se duse şi deschise uşa, spunându-i care era situaţia, ca răspuns la întrebările cărora buzele-i de-abia puteau să le dea glas. În cele din urmă
adormi şi el şi casa rămase cufundată în tăcere.
Margaret şedea în spatele perdelei şi se gândea. Preocupările din zilele trecute păreau atât de departe, în timp şi în spaţiu. Cu nu mai mult de treizeci şi şase de ore în urmă, îşi făcea griji pentru Bessy Higgins şi pentru tatăl ei, iar inima i se frângea din pricina lui Boucher; acum toate acestea păreau amintirea de vis a unei vieţi anterioare – tot ceea ce se petrecuse afară din casă părea prea depărtat de mama ei ca să aibă vreo importanţă. Până şi strada Harley îi apărea mai limpede de acolo păstra amintirea, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, a încercărilor ei de a găsi trăsăturile mamei şi chipul mătuşii ei – şi a felului cum fiecare scrisoare sosită din 189
Helstone îi stârnea gândurile despre casa lor, aprinzându-i un dor nestins. Chiar şi Helstone se afla în trecutul abia desluşit. Zilele plictisitoare şi cenuşii ale iernii şi primăverii trecute, atât de grele, de pustii şi de monotone, păreau mai apropiate de ceea ce preţuia acum mai presus de orice. Degeaba s-ar mai agăţa de poala timpurilor trecute şi le-ar ruga să revină şi să-i înapoieze ceea ce nu ştiuse să
aprecieze atunci când avusese. Ce spectacol stupid era viaţa! Cât de lipsită de substanţă, de instabilă şi de trecătoare! Părea că, dintr-o clopotniţă cerească, înălţată deasupra frământărilor şi conflictelor de pe pământ, un clopot suna mereu: „Toate sunt umbre! – toate trec! – totul nu-i decât trecut!” Şi când s-au ivit zorile, răcoroase şi cenuşii, ca în atâtea alte dimineţi fericite de demult – când Margaret i-a privit pe cei ce dormeau – i s-a părut că noaptea cea groaznică
fusese ireală ca un vis; că nu fusese decât o umbră. Că se sfârşise.
Doamna Hale nici măcar nu-şi dădu seama, când se trezi, cât de bolnavă fusese în timpul nopţii. Rămase destul de surprinsă de vizita matinală a doctorului Donaldson, ca şi de feţele îngrijorate ale soţului şi fiicei ei. Se arătă însă gata să stea toată ziua în pat, recunoscând că se simţea obosită; dar mai târziu stărui să se dea jos din pat şi doctorul Donaldson îi îngădui să se întoarcă în salon.
N-avea astâmpăr şi nu-şi găsise nicăieri locul şi, înainte de căderea nopţii, îi crescu febra. Domnul Hale, complet apatic, era incapabil să
ia vreo hotărâre.
— Ce putem să facem ca s-o cruţăm pe mama de încă o noapte ca asta? întrebă Margaret a treia zi.
— Este într-o oarecare măsură reacţia la narcoticele puternice pe care am fost silit să i le administrez. După părerea mea, e mai dureros pentru cei care asistă, decât pentru ea, care suportă. Dar cred că ar fi bine dacă am putea face rost de o saltea umplută cu apă. O să se simtă mai bine mâine; aproape la fel cum era înainte de criză. Totuşi, aş dori să aibă o saltea umplută cu apă. Ştiu că
doamna Thornton are una. O să încerc să trec pe la ei azi după-amiază. Ba nu, spuse el, privind chipul palid, după noaptea de veghe, al lui Margaret, nu sunt sigur că o să pot trece; am multe vizite de făcut. N-o să-ţi facă rău o mică plimbare înviorătoare până
în strada Marlborough, ca s-o rogi pe doamna Thornton să v-o împrumute.
— Fireşte, spuse Margaret. Aş putea să mă duc după amiază, în 190
timp ce mama doarme. Sunt sigură că doamna Thornton ne-o va împrumuta.
Practica doctorului Donaldson îl ajutase să vadă exact lucrurile.
