Doamna Hale părea să fi uitat cu totul de criză şi arăta mai bine şi mai veselă în acea după-amiază decât nădăjduise Margaret s-o mai vadă vreodată. Fiica ei o lăsă aşezată în fotoliu, cu mâna strânsă
uşor de soţul ei, care arăta mult mai obosit şi mai suferind decât ea.
Acum domnul Hale putea să zâmbească – e adevărat, cam greu şi de-abia întrezărit; dar, cu o zi sau două în urmă, Margaret n-ar fi crezut că o să-l mai vadă zâmbind.
Erau cam două mile de la casa lor din Crampton Crescent până în strada Marlborough. Fiind prea cald, nu putea merge foarte repede.
Soarele de august, la ora aceasta a după-amiezii, bătea drept în jos,
– încingând străzile. În prima milă şi jumătate à drumului, Margaret mergea fără să-şi dea seama de aspectul neobişnuit al oraşului, prea absorbită de propriile ei gânduri, mai ales că se învăţase să-şi facă
drum prin mulţimea de oameni ce se îmbulzeau pe străzile din Milton. Dar, încetul cu încetul, o izbi vânzoleala neobişnuită a mulţimilor ce se înghesuiau pe strada pe care tocmai intra. Nu păreau să înainteze, dar vorbeau şi ascultau şi zumzăiau aţâţaţi, fără să se clintească de pe locurile unde stăteau. Totuşi, aşa cum trecea pe lângă ei, preocupată de ceea ce avea de făcut şi de gândurile care o asaltau, nu era o observatoare la fel de atentă ca de obicei, când grijile nu o copleşeau. Intrase pe strada Marlborough şi abia atunci îşi dădu seama pe deplin de frământarea şi de atmosfera apăsătoare printre oameni; o atmosferă prevestitoare de furtună, atât psihică cât şi fizică, în jurul ei. De pe fiecare ulicioară ce dădea în strada Marlborough se auzea un vuiet îndepărtat, de mii de glasuri urlându-şi nemulţumirea. Locuitorii fiecărei căsuţe sărace şi mizere stăteau în faţa uşilor şi ferestrelor, dacă nu cumva chiar în mijlocul uliţelor înguste – cu ochii aţintiţi spre un singur punct. Şi acest punct era strada Marlborough, către care priveau încordaţi cu toţii, unii plini de aprigă mânie, alţii posomorâţi cu uitătura încărcată de ameninţări, alţii cu teamă ori implorând milă; când Margaret ajunse la intrarea cea mică, lăturalnică, de lângă porţile cu două canaturi din marele zid orb al curţii fabricii, aşteptând ca portarul să-i deschidă, privi în jur şi auzi primul zgomot îndepărtat al furtunii; văzu apropiindu-se primul val lent al mulţimii.
191
Întunecate, ameninţătoare, oprindu-se apoi şi retrăgându-se la capătul cel mai îndepărtat al străzii, care păruse cu o clipă înainte să
răsune de zgomote înăbuşite, dar care era acum ameninţător de liniştită. Toate acestea, Margaret le vedea şi le auzea, dar ele nu pătrunseră până în inima ei copleşită de griji. Nu ştia ce înseamnă
toate acestea – care era sensul lor adânc; în timp ce ştia şi simţea vârful tăios al cuţitului care o va împunge iar şi iar, după ce va rămâne orfană de mamă. Încerca să-şi dea seama cum va fi, pentru ca atunci când se va întâmpla, să poată alina durerea tatălui.
Portarul crăpă uşa puţin, nu atât însă cât să poată intra.
— Dumneavoastră sunteţi, domnişoară? şi, răsuflând uşurat, deschise mai mult poarta, fără s-o deschidă însă larg: Margaret intră
şi omul încuie repede uşa după ea. După câte văd, mulţimea se îndreaptă spre noi, aşa-i? întrebă el.
— Nu ştiu. Parcă se petrece ceva neobişnuit; dar cred că strada asta e pustie.
Şi străbătând curtea, urcă treptele de la intrare. Nu răzbătea niciun sunet – nicio maşină cu aburi nu-şi făcea auzită bătaia ritmică, niciun ţăcănit de maşini, nici larma ori zarva vocilor tăioase; doar în depărtare, creştea freamătul şi vuietul ameninţător al mulţimii.
192
CAPITOLUL XXII
O LOVITURĂ ŞI URMĂRILE EI
„N-avem de lucru, pâinea costă bani,
Şi lefurile-s mici;
În locul nostru, irlandezi sărmani.
Au fost aduşi aici.”
STIHURI DESPRE „LEGEA GRÂNELOR”
MARGARET A FOST POFTITĂ în salon, care revenise la înfăţişarea de dinainte, cu învelitoare şi acoperitoare peste tot. Ferestrele erau întredeschise din cauza căldurii, iar storurile fuseseră coborâte –
astfel încât o lumină cenuşie crudă, răsfrântă de caldarâmul de jos, arunca umbre strâmbe şi, îmbinându-se cu lumina verzuie ce cădea de sus, făcea ca până şi chipul lui Margaret, văzut în oglindă, să
pară palid şi ofilit. Se aşeză şi aşteptă; dar nu venea nimeni. Din când în când, vântul părea să aducă mai aproape rumoarea îndepărtată; şi totuşi, nu era vânt deloc! Din când în când nu se mai auzea nimic şi se aşternea o linişte adâncă.
În cele din urmă apăru Fanny.
— Mama va veni imediat, domnişoară Hale. M-a trimis să-ţi cer scuze pentru întârziere. Poate că ai auzit că fratele meu a adus lucrători din Irlanda, ceea ce i-a înfuriat peste măsură pe oamenii din Milton – ca şi când n-ar avea dreptul să aducă oameni de unde poate; şi neghiobii ăştia nu vor să lucreze pentru el; şi acum i-au îngrozit atât de tare cu ameninţările lor pe aceşti bieţi irlandezi care mureau de foame, că nu ştim dacă să-i lăsăm să iasă. Poţi să-i vezi îngrămădiţi în sala aceea de sus a fabricii – şi or să rămână să
doarmă acolo, ca să nu păţească ceva de la brutele acelea, care nu vor nici să muncească, nici să-i lase pe alţii să muncească. Şi mama se îngrijeşte de mâncarea lor, iar John le vorbeşte, fiindcă mai multe femei au început să plângă că vor să plece înapoi. Ah! Iat-o pe mama!
Doamna Thornton intră cu o expresie sumbră şi neînduplecată, făcând-o pe Margaret să simtă că sosise într-un moment nepotrivit cu rugămintea ei. O făcea însă la dorinţa expresă a doamnei 193
Thornton, care stăruise să i se ceară orice lucru de care era nevoie pentru boala mamei. Cu sprâncenele încruntate şi cu buzele strânse, doamna Thornton o asculta pe Margaret, care-i povestea cu glas lin şi potolit cum se frământa şi se zbuciuma mama ei şi cum doctorul Donaldson spusese că o saltea umplută cu apă i-ar aduce uşurare. Se opri. Doamna Thornton nu răspunse pe loc. Apoi tresări şi exclamă:
— Sunt în faţa porţii! Fanny, cheamă-l pe John – cheamă-l de la fabrică! Sunt în faţa porţii! O s-o spargă! Cheamă-l pe John, repede!
Şi, chiar în clipa aceea, tropotul tot mai mare – pe care ea îl asculta în loc să fie atentă la vorbele lui Margaret – răsună chiar în spatele zidului, iar larma tot mai puternică a vocilor mânioase se dezlănţui sub porţile de lemn, care se cutremurară de parcă
mulţimea bezmetică dar nevăzută s-ar fi repezit ca un berbec asupră-le; şi apoi se retrase puţin, doar pentru a se avânta cu mai mult elan şi cu forţele reunite, până când sub loviturile puternice porţile solide începură a se undui, ca trestia în vânt.
Femeile se strânseră în faţa ferestrelor, fascinate de scena care le îngrozea. Doamna Thornton, slujnicele, Margaret – toate erau acolo.
Fanny se întorsese şi urcase pe scări ţipând, de parcă o urmăreau şi se aruncase pe o canapea, cuprinsă de istericale. Doamna Thornton pândea sosirea fiului ei, care mai era încă în fabrică. Îl văzură ieşind, uitându-se în sus spre ele – spre buchetul de chipuri palide – şi le zâmbi încurajator, înainte de a încuia uşa fabricii. Apoi chemă jos una dintre slujnice, ca să-i descuie uşa pe care Fanny o încuiase în urma ei în goana-i bezmetică. Coborî chiar doamna Thornton şi-i descuie. Dar sunetul vocii lui poruncitoare, familiare, a fost ca gustul sângelui pentru gloata înfuriată de afară. Până atunci rămăseseră tăcuţi, fără un cuvânt, trebuindu-le tot suflul pentru eforturile istovitoare de a dărâma porţile. Dar acum, auzindu-l vorbind înăuntru, scoaseră un urlet atât de sălbatic, de nepământesc, încât până şi doamna Thornton păli de spaimă, păşind în odaie înaintea-l lui. El intră uşor îmbujorat, dar cu ochii sclipindu-i, ca răspuns la sunetul de goarnă al primejdiei, iar pe faţă
îi era întipărită o expresie mândră, sfidătoare, care îi dădea o înfăţişare nobilă, dacă nu chiar chipeşă. Margaret se temuse întotdeauna că, pusă într-o situaţie gravă, curajul o va părăsi şi se va dovedi – lucru care o îngrozea – că este o laşă. Dar acum, în acest 194
adevărat moment de teamă justificată, care era aproape groază, uită
de ea însăşi şi simţi doar o atracţie intensă – dureros de intensă –
