pentru situaţia creată.
Domnul Thornton se îndreptă spre ea, vorbindu-i deschis:
— Regret, domnişoară Hale, că aţi venit la noi în acest moment nefericit, când, tare mi-e teamă, s-ar putea să împărtăşiţi primejdia cu noi. Mamă, n-ar fi mai bine să vă duceţi în odăile din spate? Nu sunt sigur dacă n-au intrat cumva în grajd, prin Pinners Lane; dar dacă n-au reuşit, veţi fi în mai mare siguranţă acolo decât aici.
Du-te, Jane! urmă el, adresându-se menajerei.
Aceasta plecă, urmată de celelalte femei.
— Eu rămân aici! spuse mama lui. Unde stai tu, acolo stau şi eu.
Şi într-adevăr, retragerea în odăile din spate nu fusese de niciun folos; mulţimea se îngrămădise şi în spatele dependinţelor, vuietul ameninţător auzindu-se şi acolo. Slujnicele fugiră în mansardă, plângând şi ţipând. Domnul Thornton zâmbi dispreţuitor, auzindu-le. Se uită la Margaret, care stătea singură lângă fereastra cea mai apropiată de fabrică. Ochii îi străluceau, iar obrajii şi buzele îi erau mai roşii ca de obicei. Ca şi când i-ar fi simţit privirea, ea se întoarse şi îi puse o întrebare care o frământa de câtăva vreme:
— Unde sunt sărmanii muncitori pe care i-aţi adus din Irlanda?
Acolo, în fabrică?
— Da! I-am lăsat, îngrămădiţi şi speriaţi, într-o sală din capul scărilor de serviciu; şi le-am dat dispoziţie să înfrunte orice risc şi să
fugă jos, dacă vor vedea că uşile fabricii sunt dărâmate. Dar nu pe ei
– pe mine mă vor.
— Când vor veni soldaţii? întrebă mama lui, cu o voce scăzută, dar nu şi nesigură.
El îşi scoase ceasul, cu acelaşi calm plin de siguranţă cu care făcea totul. Socoti puţin în gând şi spuse:
— Dacă Williams s-a dus de-a dreptul acolo unde l-am trimis şi n-a trebuit să facă un ocol prea mare – probabil că peste douăzeci de minute.
— Douăzeci de minute! exclamă mama lui, trădându-şi pentru prima dată groaza, în inflexiunile vocii.
— Închide imediat ferestrele, mamă, exclamă el; porţile nu vor mai rezistă la încă o lovitură. Închideţi şi dumneavoastră fereastra, domnişoară Hale.
195
Margaret închise fereastra; şi se grăbi apoi s-o ajute pe doamna Thornton, căreia îi tremurau degetele.
Nu se ştie de ce, jos, în stradă se înstăpâni timp de câteva minute liniştea. Doamna Thornton cerceta năpădită de spaimă faţa fiului ei, ca pentru a afla de la el ce oare însemna această linişte bruscă. Dar chipul lui încremenise într-o expresie de sfidare dispreţuitoare; nu se putea citi pe el nici speranţă, nici teamă.
Fanny se ridică şi întrebă şoptit:
— Au plecat?
— Să plece! exclamă el. Ascultă!
Ea îşi încordă auzul; şi răsună până la ei suflul imens al mulţimii ce se opintea; scrâşnet de lemn ce crapă: fier smuls; şi porţile mari se prăbuşi ă cu zgomot. Fanny, se ridică în picioare, clătinându-se, făcu câţiva paşi spre mama ei şi îi căzu în braţe, leşinată. Doamna Thornton o ridică, animată de o forţă atât a muşchilor, cât şi a voinţei şi ieşi cu ea în braţe.
— Slavă Domnului! exclamă domnul Thornton, urmărind-o ieşind. N-aţi prefera să urcaţi şi dumneavoastră, domnişoară Hale?
Buzele lui Margaret articulară cuvântul „Nu!” – numai că el nu o putu auzi; văzduhul răsuna de tropotul atâtor picioare, chiar sub zidul casei şi rumoarea sălbatică a atâtor voci înfuriate din care răzbătea o aprigă mulţumire, mai cumplită chiar şi decât strigătele înăbuşite de mai înainte.
— Nu contează! spuse el, gândindu-se s-o încurajeze, îmi pare foarte rău că aţi nimerit în momentele acestea groaznice; dar nu poate să mai dureze mult; în câteva minute soldaţii vor fi aici.
— Oh, Doamne! ţipă deodată Margaret; iată-l pe Boucher. Îi recunosc chipul, deşi e livid de furie – caută să răzbată în faţă.
Uitaţi-l! Acolo!
— Cine-i Boucher? întrebă domnul Thornton cu glasul rece, apropiindu-se de fereastră, ca să vadă cine e bărbatul care o interesa atât de mult pe Margaret.
De îndată ce-l văzură pe domnul Thornton, oamenii scoaseră un răcnet – e prea puţin dacă am zice neomenesc – ceva ca strigătul plin de poftă satanică al unei fiare înfometate în faţa prăzii de mult râvnite. Chiar şi el se dădu înapoi o clipă, îngrozit de intensitatea urii pe care o provocase,
— Lasă-i să urle! spuse. Peste cinci minute – nădăjduiesc doar că
196
bieţii irlandezi nu sunt prea îngroziţi de larma lor drăcească.
Păstraţi-vă curajul încă cinci minute, domnişoară Hale.
— Să nu vă fie teamă pentru mine, vorbi ea repede. Dar ce va fi după cinci minute? Nu puteţi face nimic ca să potoliţi aceste biete creaturi? E cumplit să-i vezi cum arată!
— Soldaţii vor sosi imediat şi asta o să-i aducă la realitate.
— La realitate! spuse Margaret repede. Ce fel de realitate?
— Singura posibilă cu nişte oameni transformaţi în fiare. Cerule!
Au pornit spre uşa fabricii!
