— Domnule Thornton, vorbi Margaret, tremurând toată de emoţie, duceţi-vă chiar în clipa asta jos, dacă nu sunteţi un laş.
Duceţi-vă jos şi înfruntaţi-i ca un bărbat. Salvaţi-i pe bieţii lucrători străini pe care i-aţi ademenit încoace. Vorbiţi-le muncitorilor ca unor fiinţe omeneşti. Vorbiţi-le cu bunăvoinţă. Nu-i lăsaţi pe soldaţi să vină şi să omoare nişte biete creaturi scoase din minţi. Văd acolo un om care ştiu că a fost scos din minţi. Dacă aveţi cât de cât curaj, dacă aveţi nobleţe sufletească, ieşiţi şi vorbiţi-le, ca de la om la om!
El se răsuci în loc, privind-o atâta vreme cât vorbi. Un nor întunecat i se aşternu pe faţă în timp ce o asculta. Strânse din dinţi auzindu-i vorbele.
— Mă duc. Aş vrea să vă rog să mă însoţiţi până jos şi să zăvoriţi uşa după mine; mama şi sora mea vor avea nevoie de acest obstacol în calea mulţimii.
— Oh! Domnule Thornton! Nu ştiu – s-ar putea să greşesc – doar că…
Dar el plecase; era jos în hol; descuiase uşa din faţă; Margaret nu putu decât să-l urmeze repede şi să zăvorască uşa după el şi să urce din nou sus, cu inima îndurerată şi cu mintea ameţită. Îşi reluă
locul lângă fereastra cea mai îndepărtată. El se afla pe treptele de la intrare; îşi dădu seama de asta din direcţia spre care priveau o mie de ochi plini de mânie; dar nu putea nici să vadă, nici să audă nimic; simţea doar apriga satisfacţie a rumorii ce se rostogolea, mânată de furie. Deschise fereastra larg. În gloata de jos, mulţi erau doar nişte băieţandri; cruzi şi nechibzuiţi – cruzi fiindcă erau nechibzuiţi; alţii erau bărbaţi sfrijiţi ca nişte lupi înnebuniţi după pradă. Ştia cum e; erau ca Boucher – cu copiii murindu-le de foame acasă – siguri de succesul final în eforturile lor de a dobândi lefuri mai mari şi înfuriaţi peste măsură când aflaseră că fuseseră aduşi irlandezi, să
197
fure pâinea micuţilor lor. Margaret ştia toate astea; le citea pe faţa lui Boucher nenorocită şi desperată şi lividă de furie. Dacă măcar domnul Thornton le-ar spune ceva – de şi-ar face măcar auzită vocea
– orice era mai bine decât să urle şi să se dezlănţuie cu furie împotriva tăcerii ca de piatră, fără un cuvânt, fie el măcar de supărare sau de reproş.
Dar poate că acum le vorbea; căci urmă un moment de linişte, fără
zgomotul nearticulat ca al unei turme sălbatice. Îşi smulse boneta şi se aplecă în faţă, ca să poată auzi. Putea doar să vadă; căci, dacă
domnul Thornton făcuse într-adevăr încercarea de a le vorbi, instinctul momentan de a-l asculta trecuse, iar oamenii urlau mai rău ca înainte. El stătea cu braţele încrucişate; nemişcat ca o statuie; cu chipul palid de emoţie stăpânită. Încercau, să-l intimideze – să-l silească să dea înapoi; fiecare părea sa-l îndemne pe celălalt să-şi dea drumul. Margaret intui că, într-o clipă, totul se va preface în tumult; primul gest va provoca o explozie şi atunci, printre sutele de bărbaţi înfuriaţi şi băieţandri nechibzuiţi, viaţa domnului Thornton nu va mai fi în siguranţă – că, în clipa următoare, patimile dezlănţuite se vor revărsa şi vor înlătura toate hotarele raţiunii, sau teama de urmări. Chiar în timp ce privea, văzu în rândurile din spate câţiva băieţandri aplecându-se să-şi, scoată
saboţii grei de lemn proiectilele cele mai la îndemână pe care le putură găsi; înţelese că aceasta putea fi scânteia care să dea foc fitilului şi, cu un strigăt pe care nu-l auzi nimeni, se repezi afară din odaie şi pe scări în jos – ridică bara grea de fier de la uşă cu o forţă
imperioasă – deschise larg uşa şi iat-o acolo, în faţa unei mări înfuriate de oameni, aruncând din privirile ei săgeţi aprinse de reproş. Saboţii rămaseră în mâinile care-i ţineau – chipurile atât de crunte cu o clipă înainte exprimau acum doar nehotărâre, ca şi când ar fi întrebat ce însemna asta. Căci ea stătea între ei şi duşmanul lor.
Nu putea vorbi, dar îşi ţinu mâinile întinse spre ei, până îşi recăpătă
răsuflarea.
— Oh, vă rog, potoliţi-vă! El nu este decât unul, iar voi sunteţi mulţi; dar vorbele i se stinseră, căci nu avea tărie în voce; nu se auzea decât o şoaptă răguşită.
Domnul Thornton se dăduse puţin într-o parte; se mişcase din spatele ei, de parcă n-ar fi suportat nimic între el şi primejdie.
— Plecaţi! spuse ea din nou (şi acum vorba îi era ca un ţipăt). Au 198
fost chemaţi soldaţii – or să vină. Plecaţi în linişte. Plecaţi!
Nemulţumirile vă vor fi ascultate, oricare ar fi ele.
— Neisprăviţii ăia de irlandezi or să spele putina? întrebă cineva din mulţime, cu voce ameninţătoare.
— Niciodată la porunca voastră! exclamă domnul Thornton.
Şi imediat izbucni furtuna. Huiduielile se înălţară şi umplură
văzduhul – dar Margaret nu le auzea. Ochii îi erau aţintiţi asupra grupului de băieţandri înarmaţi cu saboţi. Le văzu gesturile – le cunoştea semnificaţia le pricepu ţinta. Încă o clipă şi domnul Thornton va fi doborât la pământ – şi ea era aceea care îl îndemnase şi îl îmboldise să vină în acest loc periculos. Se gândi, doar cum să-l salveze. Îşi aruncă braţele în jurul lui, făcând din trupul ei scot în faţa oamenilor dezlănţuiţi din spate. Stând tot cu braţele încrucişate, el se scutură de ea.
— Pleacă, spuse el, cu vocea-i profundă. Nu e un loc potrivit pentru dumneata.
— Ba da! N-ai văzut ce-am văzut eu.
Dacă se gândise că, fiind femeie, asta o va apăra – dacă, mijindu-şi ochii, ar fi întors spatele furiei cumplite a acestor oameni, nădăjduind că, înainte de a-i privi din nou, ei se vor fi oprit şi ar fi chibzuit şi s-ar fi furişat şi ar fi dispărut – se înşela. Mânia lor pătimaşă, necugetată, îi dusese prea departe pentru a mai da înapoi
– cel puţin, pe unii dintre ei îi dusese prea departe, căci băieţandrii neîmblânziţi, dornici de emoţii pline de cruzime, sunt întotdeauna printre primii în toate răzmeriţele – fără a se gândi la vărsările de sânge la care se va ajunge. Un sabot şuieră prin aer. Privirea fascinată a lui Margaret îi urmări traiectoria; nu-şi atinse ţinta, dar ei i se făcu rău, de spaimă; nu îşi schimbă totuşi locul, ascunzându-şi doar chipul în braţul domnului Thornton. Apoi se întoarse şi le vorbi iar:
— Pentru numele lui Dumnezeu! Nu păgubiţi singuri cauza prin acte necugetate. Nu ştiţi ce faceţi!
Se străduia acum să vorbească distinct.
O piatră ascuţită trecu în zbor pe lângă ea, zgâriindu-i fruntea şi obrazul. Margaret văzu o lumină orbitoare în faţa ochilor. Se lăsă cu toată greutatea pe umărul domnului Thornton. Atunci el îşi desfăcu braţele şi, timp de o clipă, o ţinut strâns.
— Vedeţi ce-aţi făcut? strigă el. Aţi venit să-i izgoniţi pe bieţii 199
irlandezi nevinovaţi. Vă năpustiţi – cu sutele – asupra unui singur om; şi când vine o femeie să vă roage, de dragul vostru, să vă purtaţi ca nişte fiinţe cu judecată, mânia voastră se îndreaptă cu laşitate asupra ei! Ar trebui să vă fie ruşine!
Cât timp le vorbi, râmaseră tăcuţi. Urmăreau cu ochii mari şi cu gurile căscate firicelul roşu de sânge, care-i trezea din înflăcărarea lor pătimaşă. Cei care se aflau mai aproape de poartă se furişară
afară, ruşinaţi; se simţi o mişcare în mulţime – o mişcare de retragere. Dar o voce strigă:
— Piatra era pentru tine; da’ te-ai ascuns după o femeie!
Domnul Thornton se cutremură de furie. Sângele care-i curgea o readusese pe Margaret în simţiri – foarte slab şi vag. El o aşeză cu blândeţe pe prag, sprijinindu-i capul de uşori.
— Poţi să stai aici? o întrebă.
