202
Şi se agăţă de rochia mamei ei. Doamna Thornton se smulse de lângă ea cu un gest nu prea blând.
— Dacă-mi găseşti tu pe altcineva să meargă; dar fata asta nu trebuie să sângereze de moarte.
— Să sângereze? Oh, ce groaznic! Cum a fost rănită?
— Nu ştiu – n-am avut timp să întreb. Du-te jos la ea, Fanny şi caută să dai ajutor. Jane e lângă ea; şi cred că rana arată mai gravă
decât e într-adevăr! Jane n-a vrut să iasă din casă, ca o laşă ce e! Şi n-o să risc încă un refuz de la servitori, aşa că mă duc eu.
— Oh, Doamne, Doamne! începu Fanny să plângă şi o porni pe scări în jos, mai curând decât să rămână singură, cu gândul la rănită şi la vărsarea de sânge, din casă. Oh, Jane! exclamă ea când intră în sufragerie, ce s-a întâmplat? Cât de palidă e! Cum a fost rănită ? Au aruncat cu pietre în sufragerie?
Margaret, arăta într-adevăr palidă şi pierită, deşi începea să-şi revină în simţiri. Dar ameţeala leşinului o lăsase îngrozitor de slăbită. Îşi dădea seama de mişcarea din jur şi se simţea înviorată
din cauza compreselor cu apă de colonie şi tare n-ar fi vrut să i se ia compresele de pe frunte; dar când Jane uita de comprese şi începea cu taclalele, îi era cu neputinţă să deschidă ochii şi să ceară să-i fie răcorită fruntea, la fel cum nu se pot mişca şi nu pot vorbi cei în stare de moarte aparentă, ca să oprească pregătirile îngrozitoare de înmormântare, deşi sunt pe deplin conştienţi, nu numai de acţiunile celor din jur, dar şi de cauza care le-a provocat.
Jane uită să schimbe compresa ca să răspundă la întrebarea domnişoarei Thornton.
— Nu i s-ar fi întâmplat nimic domnişoară, dacă ar fi rămas în salon, sau dacă ar fi venit sus la noi; eram în mansarda din faţă şi puteam vedea totu’ fără nicio primejdie.
— Atunci unde era? întrebă Fanny, apropiindu-se mai mult, pe măsură ce se obişnuia cu paloarea de pe chipul lui Margaret.
— Chiar în faţa uşii din faţă – cu domnul spuse Jane cu înţeles.
— Cu John? Cu fratele meu? Cum a ajuns acolo?
— Nu, domnişoară, asta n-o mai ştiu, răspunse Jane, clătinând din cap. Sarah a…
— Ce-a făcut Sarah? se repezi Fanny, curioasă foc.
Jane se apucă să stropească iarăşi fruntea lui Margaret, ca şi când nu i-ar fi plăcut să repete ce făcuse sau ce spusese Sarah.
203
— Ce-a făcut Sarah? stărui Fanny, enervată. Nu mai vorbi în jumătăţi de propoziţii, că nu înţeleg nimic.
— Păi, domnişoară, dacă ţineţi neapărat – vedeţi, Sarah era în locu’ de unde se vedea ăl mai bine, la fereastra din dreapta; şi zice, şi-a zis şi atunci, că a văzut-o pe domnişoara Hale cu braţele în juru’
gâtului lu’ domnu’, îmbrăţişându-l de faţă cu toată lumea.
— Nu cred, declară Fanny. Ştiu că ţine la fratele meu; oricine poate să vadă asta; şi am credinţa că şi-ar da şi ochii din cap ca s-o ia de nevastă – ceea ce n-o să facă niciodată, pot să i-o şi spun. Dar nu cred că e atât de neruşinată şi de obraznică încât să-l ia de gât.
— Biata de ea! Dacă a făcut-o, a plătit scump. Credinţa mea e că
izbitura asta i-a dus sângele la cap, aşa că n-o să se mai facă bine niciodată. Arată de parcă-i moartă.
— Oh, de-ar veni mai repede mama! suspină Fanny, frângându-şi mâinile. N-am mai stat niciodată în cameră cu o moartă.
— Staţi, domnişoară! Dar nu e moartă: îi tremură genele şi îi curg lacrimile pe obraji. Vorbiţi cu ea, domnişoară Fanny!
— Te simţi mai bine acum? întrebă Fanny, cu voce nesigură.
Nici un răspuns; niciun semn de recunoaştere; dar buzele i se colorară uşor într-un roz palid, deşi restul feţei era alb ca hârtia.
Doamna Thornton intră grăbită, cu doctorul cel mai apropiat pe care-l găsise.
— Cum se simte? Te simţi mai bine, draga mea? i se adresă direct, căci Margaret tocmai deschisese ochii înceţoşaţi şi privea pierdută
către ea. Iată-l pe domnul Lowe, care a venit să te vadă.
Doamna Thornton vorbea tare, cât mai distinct, ca unei surde.
Margaret încercă să se ridice şi instinctiv căută să-şi acopere rana cu păru-i bogat, acum ciufulit.
— Mă simt mai bine, spuse cu voce slabă, abia auzită. Mi-a fost puţin rău.
Îl lăsă pe doctor să-i ia mâna şi pulsul. Când el vru să-i examineze rana de pe frunte, faţa i se îmbujoră şi privi în sus spre Jane, ca şi când ar fi stingherit-o mai mult privirea ei decât a doctorului.
— Nu cred că e grav. Mă simt mai bine acum. Trebuie să mă duc acasă.
— Dar înainte trebuie să vă aplic câteva fâşii de plasture; şi trebuie să vă odihniţi puţin.
Margaret se ridică degrabă în capul oaselor, fără vreun cuvânt şi îl 204
lăsă s-o bandajeze.
— Acum, dacă nu vă supăraţi, spuse ea, trebuie să plec.
