— A luat o trăsură. Totul a fost făcut cum se cuvine, chiar şi plata.
Hai să vorbim acum despre altceva. A pricinuit şi aşa destule necazuri.
— Nu ştiu în ce stare aş fi fost acum, dacă nu era ea.
207
— Oare ai devenit atât de neajutorat, încât să trebuiască să fii apărat de o fată? întrebă doamna Thornton cu dispreţ.
El se înroşi.
— Nu multe fete ar fi luat asupră-le loviturile care îmi erau destinate mie – şi încă cu bună ştiinţă.
— O fată îndrăgostită e în stare să facă multe, replică doamna Thornton scurt.
— Mamă!
Şi făcu un pas înainte; apoi se opri, rămânând nemişcat şi oftă
adânc, cu înfocare. Mama lui rămase un pic surprinsă de sforţarea lui vizibilă de a rămâne calm. Nu era sigură de natura emoţiilor pe care le provocase. Singurul lucru limpede era violenţa lor. Să fi fost oare furie? Ochii îi scăpărau, arunca parcă foc pe nări şi respira greu, şuierător. Era un amestec de bucurie, de furie, de mândrie, de surpriză plăcută, de îndoială pătimaşă; dar ea n-o putea descifra. O
neliniştea totuşi – căci prezenta oricărui sentiment puternic, a cărui cauză nu este pe deplin înţeleasă sau împărtăşită, are întotdeauna acest efect. Se îndreptă spre bufet, deschise un sertar şi scoase o cârpă de praf, pe care o ţinea acolo s-o aibă la nevoie. Văzuse o picătură de apă de colonie pe braţul lustruit al canapelei şi, instinctiv, se duse s-o şteargă! Dar rămase cu spatele la fiul ei mult mai mult decât era trebuinţă; iar când vorbi, vocea ei sună ciudată şi reţinută:
— Bănuiesc că ai luat unele măsuri în legătură cu cei ce au provocat dezordini. Nu ţi-e teamă de alte violenţe, nu-i aşa? Poliţiştii unde erau? Nu sunt niciodată de găsit când e nevoie de ei!
— Dimpotrivă, am văzut vreo trei sau patru, chiar în momentul când cedau porţile, ţinându-le piept şi înfruntându-i cum se cuvine; şi mai erau şi alţii care veneau în goană când se golea curtea. Atunci i-aş fi putut da pe mâna poliţiei pe câţiva dintre indivizi, dacă nu mi-aş fi pierdut cumpătul. Dar n-o să fie nicio greutate, căci o mulţime de oameni îi pot identifica.
— Şi nu crezi c-or să se întoarcă la noapte?
— O să mă îngrijesc să avem destulă pază în jurul clădirii. Am întâlnire cu căpitanul Hambury peste o jumătate de oră, la gară.
— Trebuie să-ţi bei întâi ceaiul.
— Ceaiul! Da, cred că ar trebui. E şase şi jumătate şi s-ar putea să
lipsesc destul de mult. Nu mă aştepta, mamă.
208
— Doar nu-ţi închipui că mă voi culca, înainte de a te vedea în siguranţă?
— Ei, poate că nu. Şovăi o clipă şi apoi adăugă: Dacă am timp, o să trec prin Crampton, după ce aranjez cu poliţia şi mă întâlnesc cu Hamper şi Clarkson.
Privirile li se întâlniră; se uitară intens unul la altul o clipă. Apoi doamna Thornton întrebă:
— De ce să treci prin Crampton?
— Ca să mă interesez de domnişoara Hale..
— O să trimit eu pe cineva. Williams trebuie să le ducă salteaua cu apă, pe care ne-au cerut-o. O să se intereseze el cum se simte.
— Trebuie să mă duc eu însumi.
— Numai ca să întrebi cum se simte domnişoara Hale?
— Nu, nu numai pentru asta. Vreau să-i mulţumesc pentru cum a păşit între mine şi gloată.
— Dar ce te-a făcut să cobori? Era ca şi cum ţi-ai fi vârât singur capul în gura leului!
El o scrută atent şi văzu că nu ştia ce se petrecuse între el şi Margaret, în salon; dar îi răspunse printr-o altă întrebare:
— N-o să-ţi fie teamă să rămâi singură până vin nişte poliţişti?
Sau crezi că ar fi mai bine să-l trimitem acum pe Williams după ei, ca să sosească până ne bem ceaiul? Nu e timp de pierdut, trebuie să
plec într-un sfert de oră.
Doamna Thornton ieşi din odaie. Slugile se mirară de ordinele ei, de obicei atât de sigure, de categorice, acum încurcate şi nesigure.
Domnul Thornton rămase în sufragerie, încercând să se gândească
la treburile pe care va trebui să le rezolve la poliţie, dar în realitate gândindu-se la Margaret. Totul părea estompat şi vag – undeva departe – în urmă – totul în afară de atingerea braţelor ei în jurul gâtului, felul cum se agăţase uşoară de grumazul lui şi amintirea acelor clipe făcea să-i apară şi să-i dispară întruna culoarea din obraji.
Ceaiul ar fi fost foarte tăcut, dacă nu era Fanny şi continua relatare a propriilor ei simţăminte; cum se alarmase – apoi crezuse că au plecat – apoi i se făcuse rău, gata să leşine şi tremurând toată.
— Gata, destul, spuse fratele ei, ridicându-se de la masă. Mi-a ajuns tot ce s-a întâmplat.
Era pe punctul de a ieşi din cameră, când mama lui îl opri, 209
