Dixon deschise uşa foarte încet şi se furişă în vârful picioarelor până la Margaret, care şedea lângă fereastra cu storul coborât.
— Domnul Thornton, domnişoară Margaret. E în salon.
Margaret scăpă din mână cusătura.
— A întrebat de mine? Tata nu-i acasă?
— A întrebat de dumneata, domnişoară; şi domnul e plecat.
215
— Foarte bine, o să mă duc, spuse Margaret liniştită; dar mai zăbovi puţin, fără rost.
Domnul Thornton stătea în picioare lângă una din ferestre, cu spatele la uşă, părând absorbit de ceva ce se petrecea pe stradă.
Dar, în realitate, era speriat de sine însuşi. Inima îi bătea tare la gândul că o va vedea. Nu putea uita atingerea braţelor ei în jurul gâtului, deşi atunci gestul îl încurcase; acum, însă, amintindu-şi de felul cum se agăţase de el, ca să-l apere, se înfiora iar şi iar gândul îi înmuia orice hotărâre, orice putere de stăpânire, de parcă ar fi fost o bucată de ceară în faţa focului. Se temea că o va întâmpina cu braţele desfăcute într-o mută implorare, iar ea va veni să se cuibărească la pieptul lui, aşa cum făcuse cu o zi înainte, fără ca el să-i acorde atenţie, lucru ce nu se va mai repeta niciodată. Inima îi bătea tare şi repede. Oricât de puternic ar fi fost, tremura gândindu-se ce va spune şi cum va fi primit. S-ar putea ca ea să-şi piardă tăria, să se îmbujoreze şi să zboare în braţele lui, găsindu-şi adăpostul şi tihna. O clipă se înflăcăra, nerăbdător, gândindu-se că
Margaret ar putea face toate acestea – ca în clipa următoare să se teamă că-l va respinge fără milă şi acest gând îi întuneca atât de cumplit speranţele de viitor, încât îl alungă din minte. Tresări, simţind că mai era cineva în cameră. Se întoarse. Ea intrase atât de uşor, încât nici n-o auzise, larma străzii fusese mai puternică, pentru urechea lui neatentă, decât mişcările ei gingaşe, aşa cum se apropiase în rochia de muselină moale.
Stătea lângă masă, fără să-l invite să se aşeze. Genele plecate îi acopereau pe jumătate ochii; ţinea dinţii apropiaţi, dar nu strânşi; buzele îi erau întredeschise, lăsând să se întrezărească, în arcuirea lor, albeaţa dinţilor. Respiraţia adâncă şi lentă îi dilata nările subţiri, frumoase; era singura mişcare vizibilă pe chipul ei. Pielea netedă, obrajii ovali, conturul plin al gurii, cu colţurile adâncite în gropiţe –
totul apărea palid şi şters în ziua aceea; dispariţia culorii obişnuite, fireşti şi sănătoase, fiind subliniată de umbra grea a părului întunecat, pieptănat peste tâmple, ca să ascundă toate urmele izbiturii primite. Capul, în ciuda ochilor plecaţi, era tras spre spate, în vechea ei atitudine mândră. Braţele lungi îi atârnau nemişcate pe lângă trup. Arăta pe deplin ca o captivă învinuită pe nedrept de o nelegiuire pe care o detesta şi o dispreţuia şi care o indigna prea tare ca să se justifice.
216
Domnul Thornton făcu în grabă câţiva paşi spre ea; dar îşi recăpăta stăpânirea de sine şi se îndreptă, cu calmă fermitate, spre uşă (lăsată deschisă de Margaret) şi o închise. Apoi se întoarse şi rămase o clipă în faţa ei, absorbind parcă minunata-i prezenţă, înainte de a îndrăzni s-o tulbure, sau poate s-o îndepărteze prin ceea ce avea să-i spună.
— Domnişoară Hale, ieri am fost foarte nerecunoscător…
— Nu ai pentru ce să fii recunoscător, îl întrerupse ea, ridicându-şi ochii şi privindu-l drept în faţa. Îţi închipui, după cum bănuiesc, că ar trebui să-mi mulţumeşti pentru ce-am făcut. (În ciuda ei – în pofida supărării – roşeaţa îi năvăli în obraji şi îi făcu ochii să-i ardă, fără să-şi piardă totuşi privirea gravă şi fermă.) A fost doar un instinct firesc; orice femeie ar fi făcut acelaşi lucru. Simţim toate, ca un mare privilegiu, că e o datorie sfântă a femeilor, să
intervenim, atunci când vedem primejdia. Mai curând, urmă ea grăbită, ar trebui să-ţi cer eu dumitale scuze, pentru vorbele necugetate pe care le-am spus şi care te-au determinat să cobori în mijlocul primejdiei.
— N-a fost din cauza vorbelor dumitale; ci din cauza adevărului pe care-l exprimau, oricât de caustice ar fi fost. Dar nu vreau să
schimb vorba şi astfel să nu-ţi exprim gratitudinea mea profundă
şi…
Dar era pe marginea abisului; n-ar fi vrut să-i vorbească cu graba patimii fierbinţi; dorea să cântărească fiecare cuvânt. Asta vroia; şi voinţa triumfă. Se opri la mijlocul ideii.
— Nu încerc să schimb deloc vorba, spuse ea. Repet însă că nu-mi datorezi nicio recunoştinţă; şi mai pot adăuga că îmi va fi greu să
aud orice exprimare a ei. Pentru că nu simt că aş merita-o. Totuşi, dacă simţi că ţi se ia astfel de pe umeri chiar şi o povară închipuită, continuă.
— Nu vreau să mi se ia nicio povară, spuse el, întărâtat de calmul comportării ei. Închipuită ori nu – nu mă întreb ca să aflu care anume – prefer să cred că îţi datorez viaţa – da – zâmbeşte şi consider-o o exagerare, dacă aşa vrei. O cred, deoarece viaţa mea devine mai valoroasă dacă mă gândesc că – oh, domnişoară Hale, urmă el, coborându-şi vocea la o asemenea intensitate tandră a pasiunii încât ea se înfioră şi începu să tremure în faţa lui, – dacă mă
gândesc că, datorită acelor împrejurări, de câte ori mă voi bucura de 217
acum înainte de viaţă, o să-mi pot spune: „Toate plăcerile vieţii, toată mândria cinstită de a munci pe lumea asta, tot acest sentiment intens de a exista, ei i le datorez!” Şi bucuria e de două ori mai mare, mândria se aprinde, sentimentul de a exista se intensifică, până
când nu mai ştiu dacă e durere sau plăcere să mă gândesc că le datorez pe toate. Cuiva – nu, trebuie şi vei asculta – spuse el păşind spre Margaret cu o hotărâre năvalnică – unei fiinţe, pe care o iubesc cum nu cred că vreun bărbat a mai iubit o femeie.
Îi apucă mâna şi i-o ţinu strâns. Răsufla cu greutate şi aştepta răspunsul ei. Dar zvârli mâna deoparte, plin de amărăciune, când îi auzi vocea de gheaţă; căci era de gheaţă vocea, deşi vorbele ieşeau şovăielnice, de parcă nu şi le putea găsi.
— Modul dumitale de a vorbi mă surprinde. E o defăimare. N-am ce face, aceasta e prima mea senzaţie. S-ar putea, e drept, să nu fie aşa, dacă aş înţelege genul de sentiment pe care îl descrii. Nu vreau să te supăr; şi, în plus, trebuie să vorbim mai încet, căci mama doarme; dar întreaga dumitale comportare mă jigneşte.
— Cum? exclamă el. Te jigneşte! Nu pot decât s-o regret.
— Da! adeveri ea, redobândindu-şi calmul plin de demnitate. Mă
simt într-adevăr jignită; şi cred că pe bună dreptate. Pari să-ţi închipui că purtarea mea de ieri – se înroşi din nou tare, dar de data asta ochii îi scăpărau de indignare, mai curând decât de ruşine – că
a fost un gest personal, între dumneata şi mine; şi că poţi veni să-mi mulţumeşti, în loc să înţelegi că un adevărat domn – da! un domn, repetă ea, făcând aluzie la discuţia lor anterioară despre acest cuvânt, că orice femeie ce-şi merită numele de femeie s-ar fi repezit să apere, cu neajutorarea-i respectată, un bărbat în primejdie, de violenţa mulţimii.
— Şi domnul astfel salvat nu are îngăduinţa să-şi exprime mulţumirile! izbucni el dispreţuitor. Sunt bărbat. Şi cer dreptul de a-mi exprima sentimentele.
— Mă supun în faţa acestui drept; spunându-ţi că m-ai făcut să
sufăr, stăruind asupra lui, replică ea cu trufie. Numai că pari să-ţi închipui că n-am fost călăuzită doar de acest instinct al femeilor, ci –
şi acum lacrimile arzătoare (îndelung ţinute – şi ţinute cu străşnicie să nu izbucnească) se porniră să curgă şi îi înăbuşiră vocea – ci că
am fost îmboldită de un anumit sentiment pentru dumneata –
pentru dumneata! Trebuie să-ţi spun că nu a fost un singur om – un 218
singur om desperat în toată acea mulţime – pentru care să nu am mai multă înţelegere – pentru care n-aş fi făcut orice puteam cu mai multă tragere de inimă.
