respira mai uşor; şi, fără un cuvânt, o ridică şi îi potrivi pernele, aşa încât Bessy păru să se simtă mai bine, deşi era foarte slăbită.
— Credeam că n-o să vă mai văz vreodată, spuse ea în cele din urmă, privind cu nostalgie chipul lui Margaret.
— Mă tem că ţi-e mult mai rău. Dar n-am putut să vin ieri, fiindcă
mama s-a simţit tare bolnavă – şi din mai multe motive, spuse Margaret, înroşindu-se.
— Poate socotiţi că n-am fost la locu’ meu, când am trimis-o pe Mary să vă cheme. Da’ sfada şi glasurile alea gălăgioase m-au făcut praf şi, când tata a plecat, m-am gândit: „Oh! dac-aş putea doar să-i aud vocea, când îmi citeşte vorbe pline de tihnă şi făgăduieli, aş
putea să mor în linişte şi să mă odihnesc întru Domnu’, ca un prunc la cântecu’ de leagăn al mamei”.
— Să-ţi citesc acum un capitol?
— Da, da! Poate că la început n-o să prind înţelesu’; o să se audă
ca de departe – da’ când ajungeţi la vorbele care-mi plac – la versetele de alinare – o să fie aproape de mine şi o să mă pătrundă.
Margaret începu să citească. Bessy se frământa neîncetat, negăsindu-şi liniştea. Dacă, printr-un efort, se potolea o clipă, în clipa următoare o copleşea o nelinişte de două ori mai mare. În cele din urmă izbucni:
— Nu mai citiţi. Nu-i de niciun folos. Hulesc tot timpu’ cu gându’
şi-s mâniată de lucruri la care n-am ce să fac. Poate c-aţi auzit de răzmeriţa de ieri, de la fabrica din strada Marlborough? Ştiţi, fabrica lu’ Thornton.
— Tatăl tău n-a fost acolo, nu-i aşa? spuse Margaret şi tot sângele îi năvăli în obraji.
— El nu. Şi-ar fi tăiat dreapta, numa’ să nu se-ntâmple ce s-a-ntâmplat. Asta mă roade. Ziua de ieri l-a năucit de tot. Nu-i de niciun folos să-i spui că nebunii o să sară mereu peste cal. N-aţi mai 223
văzut un om aşa de abătut ca el.
— Dar de ce? se miră Margaret. Nu înţeleg.
— Păi, vedeţi, face parte din comitetu’ grevei ăsteia. Sindicatu’ l-a pus, fiindcă e socotit şi n-ar trebui s-o spun, om de încredere, devotat pe de-a-ntregu’. Şi el şi ăilalţi din comitet au plănuit cum să
facă: să rămână uniţi şi la bine şi la rău,. Şi cum gândesc cei mai mulţi, trebuie să gândească toţi, de vor ori nu. Şi, mai presus de orice, nu trebuie călcată legea. Oamenii li se alătură, când îi văd că
nu se lasă chiar dacă mor de foame şi rabdă în tăcere; da e de-ajuns să sară o dată la luptă şi la bătaie – chiar şi cu spărgătorii de grevă –
că totu’ se duce de râpă, cum s-a mai întâmplat de-atâtea ori. Ar fi încercat să stea de vorbă cu spărgătorii şi să-i linguşească şi să-i convingă şi poate şi să-i ameninţe; da’, orice s-ar întâmpla, comitetu’
le-a cerut la toţi care fac parte din sindicat să nu mişte un deget şi chiar şi să moară, dacă-i nevoie, dar să nu iasă cu bătaie; că aşa erau încredinţaţi că lumea o să fie de partea lor. Şi, în afară de asta, comitetu’ ştia că cererile lor îs drepte şi nu voiau să amestece lucru drept cu lucru nedrept; că oamenii nu pot să le separe, cum nu pot eu să separ doctoria de jeleu’ pe care mi l-aţi dat; e mai mult jeleu da’
doctoria se simte mai tare. Ei, v-am zis totu’ pe larg, da’ mi-e lehamite. Gândiţi-vă numai cum trebuie să se simtă tata, când toată
munca lui s-a dus în vânt, din pricina unui prost ca Boucher, care trebuia neapărat să calce poruncile comitetului şi să distrugă greva, ca un adevărat Iuda. Eh! da şi tata i-a arătat el, aseară! A mers atât de departe, că i-a zis că se duce la poliţie şi le spune unde pot să dea de căpetenia răzmeriţei; că-l dă pe mâna patronilor, să facă ce-or vrea cu el. Că o să arate lumii că adevăraţii conducători ai grevei nu-s ca Boucher, ci nişte oameni aşezaţi, cu scaun la cap; muncitori şi cetăţeni buni, care respectă legea şi sprijină ordinea; care vor doar leafa pe care-o merită şi n-o să muncească, chiar dacă mor de foame, până n-o primesc; da’ care n-ar vătăma niciodată
proprietatea sau viaţa cuiva. Căci, încheie cu glas scăzut, se zice că
Boucher a dat cu piatra în sora lu’ Thornton şi aproape c-a omorât-o.
— Nu-i adevărat, o contrazise Margaret. Nu Boucher a aruncat piatra – şi se înroşi, apoi păli.
— Atunci aţi fost acolo, nu-i aşa? întrebă Bessy, dar glasul abia i se auzea; şi cât vorbise se tot întrerupea, de parcă i-ar fi fost mai 224
greu ca de obicei.
— Da. Dar nu contează. Zi-i mai departe. Doar că nu Boucher a fost cel care a aruncat piatra. Dar ce i-a răspuns tatălui tău?
— N-a zis nimic. Tremura aşa de tare, că nu puteam să mă uit la el. L-am auzit răsuflând repede, de-am crezut că plânge. Da’ când tata a zis că-l dă pe mâna poliţiei, a început să răcnească şi i-a dat tatii un pumn peste faţă, şi-a ieşit din casă ca fulgeru’ de iute. La început, tata a rămas buimăcit de lovitură, cu toate că Boucher era slăbit de furie şi de foame. A stat niţel jos, cu mâinile la ochi; şi după
aia a dat să iasă. Nu ştiu de unde am avut putere, da’ am sărit de pe laviţă şi m-am agăţat de el. „Tată, tată!” i-am zis. „N-o să-l pârăşti pe bietu’ om care moare de foame. Nu-ţi dau drumu’, până nu zici că
n-o să-l pârăşti.” „Nu fi proastă”, zice el, – „omu’ spune multe. Nici nu m-am gândit să-l denunţ la poliţie; deşi zău că ar merita şi nu mi-ar fi păsat deloc dacă ar fi făcut altu’ ticăloşia. Da’ acu că a dat în mine, chiar că n-aş mai putea să-l denunţ, căci ar fi ca şi cum i-aş
pune pe alţii să plătească în locu’ meu. Da’ când o scăpa de zilele astea de foamete şi o să fie în putere, noi doi o să ne batem, şi-o să
vadă ce-o să-i fac”. Aşa că tata m-a zdruncinat bine – că eram destul de abătută şi de slăbită şi chipu’ lui era alb ca varu’, unde nu era plin de sânge şi îmi făcea rău să mă uit la el. Şi nu ştiu dac-am dormit după aia sau am avut un leşin ca de moarte, până a venit Mary; şi i-am zis să vă cheme. Şi acu’ nu mai ziceţi nimic, citiţi-mi doar din Biblie. Am cugetu’ mai curat că v-am spus toate astea; da’
vreau câteva gânduri despre lumea ailaltă, ca să scap de gustu’
amar pe care mi l-au lăsat toate întâmplările astea. Nu-mi citiţi o predică, ci un capitol în care se petrec tot felul de istorii; şi când închid ochii, pot să văd totu’. Citiţi-mi despre Cerul cel nou şi despre Pământul cel nou; şi poate c-o să uit ce s-a petrecut ieri.
Margaret începu să-i citească cu vocea ei blândă şi mângâioasă.
Şi deşi Bessy ţinea ochii închişi, ascultă un timp cu genele umede de lacrimi. În cele din urmă adormi, tresărind des şi murmurând rugăminţi, Margaret o înveli şi plecă, îngrijorată de ceea ce s-ar fi putut întâmpla acasă, dar neputând s-o părăsească mai înainte pe biata fată ce trăgea să moară.
Când ajunse acasă, o găsi pe doamna Hale în salon. Era într-una din zilele ei bune şi nu contenea să laude salteaua cu apă. Se simţise exact ca în paturile din casa lui Sir John Beresford şi dormise mai 225
bine ca niciodată. Nu ştia de ce, dar se părea că oamenii pierduseră