Era târziu după-amiază când coborî lângă depozitele fabricii.
Locurile cunoscute îl readuseră la obiceiurile şi la înlănţuirile obişnuite de idei. Ştia câte are de făcut – mai mult ca de obicei, datorită tulburărilor din ziua precedentă. Trebuia să-i întâlnească
pe judecătorii de pace; să încheie pregătirile, pe care doar le începuse în cursul dimineţii, pentru a oferi condiţii bune şi siguranţă lucrătorilor aduşi din Irlanda; să-i ferească de posibilitatea de a lua legătura cu muncitorii nemulţumiţi din Milton.
Şi, mai ales, trebuia să se ducă acasă şi să dea ochii cu maică-sa.
232
Doamna Thornton nu se mişcase toată ziua din sufragerie, aşteptând în orice clipă să sosească fiul ei şi să-i comunice că
domnişoara Hale accepta să se mărite cu el. Tresărise nu o dată la auzul unui zgomot brusc din casă; ridicase cusătura scăpată din mână şi reîncepuse să înfigă acul cu sârguinţă, deşi ochelarii îi erau aburiţi, iar mâna nesigură. Şi uşa se deschisese de multe ori, ca să
intre cine ştie ce mesager cu vreun comision banal. Atunci, chipul încremenit îşi pierdea expresia îngheţată, cenuşie, iar trăsăturile se îmblânzeau cuprinse de o descurajare ce nu-i era obişnuită. Cu o sforţare, încetă să se mai gândească la toate schimbările jalnice pe care le va aduce în viaţa ei căsătoria lui John; îşi sili gândurile să se îndrepte pe un făgaş gospodăresc. Tânăra pereche va avea nevoie de rufărie nouă; şi doamna Thornton ceru să i se aducă coşuri peste coşuri pline cu rufărie şi se apucă să le numere. Cele care-i aparţineau ei, marcate cu G.H.T. (George şi Hannah Thornton) se amestecaseră cu cele ale fiului ei – cumpărate din banii lui şi marcate cu iniţialele lui. Unele dintre cele marcate cu G.H.T. erau din damasc olandez fin, aşa cum se făcea pe vremuri; acum nu mai găseai aşa ceva. Doamna Thornton le cercetă îndelung – fuseseră
mândria ei când se măritase. Apoi, eu sprâncenele încruntate, cu buzele strânse, se apucă să descoasă cu grijă literele G. şi H. Merse până acolo încât căută firul roşu de marcat, ca să coasă noile iniţiale; dar aţa se terminase – şi n-avea inima să trimită tocmai acum după aţă. Aşa încât rămase cu privirea în gol şi prin faţa ochilor îi treceau tot felul de imagini, în care obiectul principal şi unic era fiul ei – mândria ei, proprietatea ei. Dar tot nu venea. Fără
îndoială că se afla acum cu domnişoara Hale. Noua dragoste o înlocuia de pe primul loc, în inima lui. O durere profundă – o împunsătură de gelozie deşartă – o străpunse: nu ştia dacă mai mult fizică sau sufletească; dar o sili să se aşeze. După o clipă era din nou în picioare, la fel de dreaptă ca totdeauna – şi pentru prima oară în acea zi cu un surâs îndârjit pe faţă, pregătită să vadă uşa deschizându-se şi să-l întâmpine pe fericitul victorios, care n-o să
afle niciodată ce durere şi regret simţise ea la vestea căsătoriei lui. În toate acestea, nu prea mai aveau loc gânduri despre viitoarea ei noră, ca persoană aparte. Avea să fie soţia lui John. A deveni stăpâna casei în locul doamnei Thornton, era doar una din nenumăratele urmări ale triumfului suprem: tot belşugul şi 233
bunăstarea din casă, toate pânzeturile luxoase şi fine, onoarea, dragostea, supunerea, şirurile de prieteni, toate urmau să decurgă
la fel de firesc ca şi bijuteriile pe veşmintele unui rege şi să fie la fel de puţin luate în seamă. Să fii aleasa lui John – ar fi distins şi o ajutoare de bucătăreasă de restul lumii. Iar domnişoara Hale nu era o partidă chiar atât de proastă. Dacă ar fi fost din Milton, doamna Thornton ar fi privit-o chiar cu bunăvoinţă. Era atrăgătoare şi avea gust şi personalitate şi savoare. E adevărat că avea şi grozav de multe prejudecăţi şi că nu ştia o mulţime de lucruri; dar era de aşteptat, ţinând seama de educaţia primită în sud. Deodată îi veni în minte un gând ciudat şi o comparaţie umilitoare îi apăru între Margaret şi Fanny; şi se trezi răstindu-se la fiică-sa; o jigni fără
menajamente; şi apoi, ca un fel de ispăşire, luă Comentariile lui Henry şi încercă să-şi concentreze atenţia asupra lor, în loc să
continue cu verificarea feţelor de masă, ceea ce de obicei o umplea de mândrie şi de plăcere.
În sfârşit, pasul lui! Îl auzi în timp ce-şi închipuia că citeşte o propoziţie, deşi privirea îi trecea pe deasupra şi ar fi putut s-o repete cuvânt cu cuvânt din memorie; Îl auzi intrând în hol. Simţurile ei ascuţite îi puteau interpreta fiecare mişcare; acum era lângă cuierul de pălării – acum chiar în faţa uşii. De ce se oprise? Doar se aştepta să audă ce era mai rău.
Îşi ţinu totuşi capul plecat deasupra cărţii; nu-şi ridică privirea. El se apropie de masă şi rămase acolo, nemişcat, aşteptând-o să
termine de citit pasajul în care părea absorbită. Cu un efort, doamna Thornton îşi ridică privirea.
— Ei, cum a fost, John?
El ştia ce însemnau aceste vorbe. Dar se oţelise. Grozav ar fi vrut să-i răspundă cu o glumă; era atât de amărât, încât nu i-ar fi fost greu, dar mama lui merita mai mult. Trecu în spatele ei, ca să nu-l poată vedea şi, ridicându-i puţin faţa împietrită, o sărută, murmurând;
— Nimeni nu mă iubeşte – nimeni nu ţine la mine, în afară de dumneata, mamă.
Se întoarse apoi şi îşi rezemă capul de cămin, în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi nedorite. Ea se ridică – dar se clătină, gata să
cadă. Pentru prima oară în viaţă, această femeie dârză se clătină. Îşi puse mâinile pe umerii fiului – era o femeie înaltă. Îl privi în faţă şi-l 234
sili s-o privească, la rândul lui.
— Dragostea de mamă e dată de Dumnezeu, John. E ceva trainic, ce nu piere. Dragostea unei fete e ca un nor de fum – se schimbă
odată cu vântul. Vasăzică, nu te vrea, băiatul meu drag, nu-i aşa?
El scutură din cap:
— Nu sunt potrivit pentru ea, mamă; ştiam că nu sunt.
Printre dinţii strânşi, doamna Thornton lăsă să-i scape nişte vorbe. El nu le auzi; dar privirea ochilor ei le făcu să sune ca un blestem – nu prin brutalitatea cuvintelor, ci prin intenţia cumplită.
Şi totuşi, inima ei tresălta fericită, la gândul că era din nou al ei.
— Mamă, vorbi el repede, nu pot să aud niciun cuvânt împotriva ei. Cruţă-mă – te rog, cruţă-mă! Inima-mi mâhnită e foarte slabă; – o iubesc încă; o iubesc mai mult ca niciodată.
— Iar eu o urăsc, spuse doamna Thornton, cu voce joasă, şuierătoare. Am încercat să n-o urăsc, atunci când stătea între noi doi, pentru că – îmi spuneam – o să-l facă fericit; şi mi-aş fi dat şi viaţa ca să se întâmple aşa. Dar acum o urăsc, pentru că te-a făcut nefericit. Da, John, zadarnic îmi ascunzi durerea din inimă. Sunt mama ta, care te-a născut şi suferinţa ta mă doare cumplit; şi, dacă
tu nu poţi s-o urăşti, eu pot.
— În felul ăsta, mamă, mă faci s-o iubesc şi mai mult. Eşti nedreaptă cu ea, aşa că trebuie să îndrept balanţa. Dar de ce vorbim despre dragoste şi ură? Nu-i pasă de mine şi asta e destul – chiar prea mult. Să nu mai pomenim niciodată acest subiect. E singurul lucru pa care-l poţi face pentru mine. Hai să nu-i mai pomenim numele.
— Voi face ce vrei tu. Aş dori numai ca ea, împreună cu tot ce-o înconjoară, să se întoarcă de unde a venit.
John Thornton rămase nemişcat, cu ochii ţintă la foc. Ochii uscaţi şi întunecaţi ai mamei se umplură cu lacrimi, neobişnuite la ea, în timp ce-l privea; dar părea la fel de calmă şi neîndurătoare ca de obicei, când el îi vorbi iarăşi:
— Au fost emise mandate de arestare împotriva a trei oameni, pentru uneltiri, mamă. Revolta de ieri a ajutat la înăbuşirea grevei.
Şi numele lui Margaret n-a mai fost pronunţat de doamna Thornton şi de fiul ei. Începură iar să discute ca înainte – despre fapte, nu păreri şi, cu atât mai puţin, despre sentimente. Vocile şi tonul le erau calme, reci; cineva străin putea crede că n-a mai văzut 235
o indiferenţă atât de glacială între rude atât de apropiate.
236
