— Oh! lasă-mă să-i găsesc eu una, vorbi Margaret, printre lacrimi.
Biata Bessy! Nu mă gândeam că n-o s-o mai văd vreodată.
— Ei, şi-ar mai fi ceva. Soră-sa zice să te întreb dacă n-ai vrea să
vii s-o vezi.
— Dar a murit! exclamă Margaret, pălind uşor. N-am văzut niciodată un mort. Nu! Mai bine nu.
— Nici nu te-aş fi întrebat, dacă n-ai fi intrat tocmai acu. I-am spus că n-o să te duci.
— O să cobor să vorbesc cu ea, se grăbi să spună Margaret, de teamă ca nu cumva felul de a fi cam băţos al lui Dixon să o rănească
pe biata fată.
Aşa că luă boneta şi coborî în bucătărie. Mary avea faţa umflată de plâns şi când o văzu pe Margaret, izbucni din nou.
— Oh, don’şoară ţinea atâta, ţinea atâta la ’mneavoastră!
Şi trecu multă vreme până când Margaret putu să scoată şi altceva de la ea. În cele din urmă, compătimirea ei şi dojenile lui Dixon o ajutară să le spună câte ceva. Nicholas Higgins plecase dimineaţa de acasă, lăsând-o pe Bessy într-o stare care nu era mai rea ca în ajun. Dar, după o oră, i se făcuse rău; o vecină alergă la slujbă după Mary, dar nu ştiau unde să-l găsească pe tatăl ei; Mary sosise acasă cu câteva clipe înainte ca biata Bessy să-şi dea sufletul.
— Acu’ o zi sau două m-a rugat s-o îmbrac în vreun lucru de-al
’mneavoastră, când o fi s-o băgăm în mormânt. Tot timpu’, numa’ de
’mneavoastră vorbea. Zicea că sunteţi o adevărată comoară. Grozav mai ţinea la ’mneavoastră. Ultimele ei cuvinte au fost: „Spune-i că
am iubit-o şi am preţuit-o; şi nu-l lăsa pe tata să bea”. Să veniţi s-o vedeţi, don’şoară. I-ar fi plăcut să ştie că o să veniţi.
Margaret şovăi puţin, amânând răspunsul.
— Da, poate că aşa o să fac. Da, o să vin. O să vin înainte de ceai.
Dar tatăl tău unde e, Mary?
Mary clătină din cap şi se ridică să plece.
— Don’şoară Hale, spuse Dixon cu glas scăzut, ce rost are să te duci s-o vezi pe biata fată? N-aş avea nimic împotrivă, dacă i-ar face cât de cât bine; şi m-aş duce şi eu, dacă asta ar mulţumi-o. Ştii, 242
oamenii de rând nu socot că în felul ăsta îi cinsteşti pe cei răposaţi.
Ascultă-aici, se întoarse ea brusc spre Mary, o să vin eu s-o văd pe soră-ta. Domnişoara Hale e ocupată şi nu poate veni, că altfel ar fi făcut-o.
Fata îi aruncă lui Margaret o uitătură jalnică. Era foarte frumos dacă venea Dixon, dar nu era acelaşi lucru pentru Mary, care cât trăise Bessy o pizmuise chiar uneori pentru marea ei prietenie cu tânăra domnişoară Hale.
— Nu, Dixon! vorbi Margaret cu hotărâre. O să mă duc eu. Mary, să mă aştepţi după-amiază.
Şi, de teamă să nu se răzgândească, ieşi din încăpere, ca să nu-i vină cumva ideea să-şi schimbe hotărârea.
243
CAPITOLUL XXVIII
MÂNGÂIERE LA NECAZ
„Prin suferinţă te înalţi! – Deşi viaţa Ţi-e încercată de nespuse chinuri grele; Te bucură! Curând îţi vei întoarce faţa Spre Christ, şi-n pace vei uita de rele”
KOSEGARTEN
„În fericire ne simţim prea tari să cerem alinare.
Dar suferinţa când ne-ncearcă, strigăm după-ndurare.”
ELIZABETH BARRETT BROWNING
DUPA-AMIAZÀ, MARGARET porni grăbită spre locuinţa lui Higgins. Mary pândea să vadă dacă va veni, cu o expresie neîncrezătoare pe faţă. Ca s-o liniştească, Margaret îi zâmbi. Intrară
în casă, o porniră pe scară în sus şi se pomeniră în prezenţa tăcută a moartei. În clipa aceea, Margaret simţi că făcuse bine venind. Pe chipul ei, de obicei atât de chinuit de durere, atât de frământat de gânduri, se aşternuse acum zâmbetul uşor şi blând al odihnei veşnice. Ochii lui Margaret se umplură cu lacrimi, dar în suflet i se pogorî pacea. Vasăzică, aceasta era moartea! Părea mai liniştită
decât viaţa. Îi veniră în minte toate citatele frumoase din Biblie: „Îşi găsiră odihna din truda lor”. „Cei osteniţi se odihnesc”. „Ne-a dăruit somnul de veci”.
Încet, încet Margaret se îndepărtă de pat. Mary suspina, smerită, într-un colţ. Coborâră scările fără un cuvânt.
Cu mâna sprijinită pe tăblia mesei, Nicholas Higgins stătea în mijlocul odăii, cu ochii plini de spaimă, căci trecând prin curte auzise cumplita veste. Ochii îi erau uscaţi, neîndurători; căuta să se obişnuiască cu gândul că Bessy murise; încerca să înţeleagă că
fiinţa ei plecase de acolo. Fusese, biata de ea, bolnavă, pe moarte, atâta vreme, încât el începuse să creadă că n-o să mai moară; că o să
„răzbească”.
