244
Margaret simţi că n-avea ce să caute acolo; ea acceptase ideea morţii, cu care el, tatăl, de-abia acum încerca să se deprindă. Se oprise o clipă pe scara abruptă, în momentul când îl văzuse; dar căuta acum să se strecoare, pe lângă privirea lui absentă şi să-l lase singur cu nefericirea din casa lui.
Mary se aşeză pe primul scaun de care dădu şi, punându-şi şorţul în cap, izbucni în plâns.
Zgomotul păru să-l trezească pe Higgins. Brusc, o apucă pe Margaret de braţ şi o ţinu astfel până reuşi să-şi găsească cuvintele.
Părea să aibă gâtul uscat, căci cuvintele ieşeau răguşite, sugrumate, hârşâite:
— Erai cu ea? Ai văzut-o murind?
— Nu! răspunse Margaret, rămânând liniştită, plină de răbdare, acum că fusese observată.
Trecu destulă vreme până când bătrânul vorbi din nou, dar fără
să-i dea drumul braţului.
— Toţi oamenii trebuie să moară, spuse el în cele din urmă, cu un ciudat soi de gravitate, care o făcu la început pe Margaret să creadă
că băuse – nu destul pentru a se îmbăta, dar îndeajuns ca să aibă
mintea buimacă. Da’ era atât de tânără!
Şi iar păru să chibzuiască la ceea ce se întâmplase, fără să se uite la Margaret, deşi o ţinea strâns. Deodată îşi ridică ochii spre ea, cu o privire întrebătoare, cercetătoare:
— Eşti încredinţată, nu există nicio îndoială că-i moartă – şi nu doar un leşin acolo? – a mai avut d-astea, nu o dată.
— E moartă, spuse Margaret.
Nu-i era teamă să stea de vorbă cu el, deşi o durea braţul de tare ce-o strângea şi prin ochii-i pustiiţi treceau sclipiri de nebunie.
— E moartă! repetă ea.
Continua s-o privească cercetător, dar în timp ce-o privea, expresia păru să i se şteargă din ochi. Dădu brusc drumul braţului şi, prăbuşindu-se peste masă de se cutremurară toate lucrurile din cameră, începu să geamă sălbatic. Mary se îndreptă tremurând spre el.
— Şterge-o de-aici! – şterge-o! strigă el, lovind-o orbeşte, fără pic de milă. Ce-mi pasă de tine?
Margaret luă mâna fetei şi i-o ţinu cu blândeţe într-ale ei. Higgins îşi smulgea părul din cap, se izbea cu fruntea de lemnul tare, apoi 245
rămase nemişcat, stors de vlagă şi buimăcit. Margaret şi cu Mary nu se mişcară însă din loc. Mary tremura din cap până-n picioare.
În cele din urmă – după un sfert de oră sau, poate, după o oră –
Higgins se ridică în picioare. Avea ochii roşii şi umflaţi şi părea să fi uitat că se mai afla cineva prin preajmă; se încruntă la ele când le văzu. Se scutură cu greutate, le mai aruncă o privire ursuză şi, fără
să spună nimic, se îndreptă spre uşă.
— Oh, tată, tată! se repezi Mary, agăţându-se de braţul lui – nu în seara asta! În orice seară vrei, da’ nu în seara asta. Oh, ce mă fac? Se duce iar să bea! Tată, nu te las! N-ai decât să dai în mine, da’ nu te las! Ultimu’ lucru pe care mi l-a zis a fost să te ţin departe de băutură.
Cât despre Margaret, stătea în dreptul uşii, tăcută dar poruncitoare. O privi sfidător.
— Asta-i casa mea. Dă-te, fată, la o parte din drum, dacă nu vrei să te dau eu la o parte!
Pe Mary o împinse cât colo; şi părea pe punctul de a lovi şi în Margaret. Dar ea nu făcu nicio mişcare – nu-şi întoarse ochii adânci şi gravi. Higgins se holbă la ea, cu o înverşunare mohorâtă. Dacă
Margaret şi-ar fi mişcat vreo mână sau vreun picior, ar fi azvârlit-o deoparte cu o violenţă mai mare chiar decât pe fiica lui, care acum sângera, căci se lovise de un scaun când căzuse.
— Ce te uiţi la mine în felu’ ăsta? întrebă el în cele din urmă, intimidat oarecum de calmul ei sever. Dacă-ţi închipui c-o să
mă-mpiedici să fac ce vreau, numa’ fiindcă te avea ea la inimă – şi asta chiar în casa mea, unde nu te-am chemat, te înşeli! E tare greu pentru un om să nu se ducă să-şi caute singura mângâiere care i-a mai rămas.
Margaret îşi dădu seama că el îi recunoştea puterea. Ce putea să
facă? Higgins se aşezase pe un scaun, lângă uşă; pe jumătate înfrânt, pe jumătate supărat: având de gând să plece de îndată ce ea îşi va părăsi poziţia, dar nevrând să folosească faţă de ea violenţa cu care o ameninţase cu mai puţin de cinci minute înainte. Margaret îi puse o mână pe braţ.
— Vino cu mine, spuse ea. Vino s-o vezi.
Îi vorbise pe un ton coborât, solemn; dar nu era în el nici teamă, nici îndoială că s-ar putea să nu i se supună. Bătrânul se ridică
posomorât; şovăi, cu o nehotărâre încăpăţânată pe chip. Margaret îl 246
aştepta; aştepta, liniştită şi răbdătoare, clipa când el se va hotărî să
se clintească. O lăsă să-l aştepte; dar, în cele din urmă, se îndreptă
spre scară.
Împreună, stătură lângă moartă.
