În primul rând, felul de a fi – demodat, amabil, inimos şi sincer –
al domnului Hale scosese la iveală, fără voie, doar prin delicateţe şi curtenie, întreaga bună-cuviinţă latentă a celuilalt.
Domnul Hale se purta cu toţi oamenii la fel; nu-i dăduse niciodată
prin cap să-i diferenţieze după rangul social al fiecăruia. Trăsese un scaun pentru Nicholas; rămăsese în picioare până când acesta, la rugămintea domnului Hale, se aşezase; îi spunea tot timpul
„domnule. Higgins”, în loc să i se adreseze scurt „Nicholas” sau 251
„Higgins”, cum era obişnuit „ţesătorul beat şi necredincios”. Numai că Nicholas nu era nici beţiv înveterat, nici necredincios convins.
Bea ca să-şi înece supărările, cum s-ar fi exprimat chiar el: şi era necredincios în măsura în care nu găsise încă o formă de credinţă la care să adere cu trup şi suflet.
Margaret se miră puţin, dar se şi bucură când îi găsi pe amândoi cufundaţi într-o discuţie serioasă – fiecare adresându-se celuilalt cu o politeţe plină de amabilitate, indiferent de diferenţa de opinii dintre ei. Nicholas – cu ţinuta în ordine, spălat (chiar dacă numai la albia de la pompă) şi cu vorba potolită – îi părea o altă fiinţă, ei, care îi cunoscuse doar manifestările impertinente de independenţă de acasă. Îşi „aranjase” părul cu puţină apă; îşi legase bine basmaua la gât şi ceruse un capăt de lumânare ca să-şi lustruiască ghetele; şi şedea jos, încercând să-şi impună părerile faţă de tatăl ei, vorbind, e-adevărat, cu un puternic accent de Darkshire, dar cu glas coborât şi cu o expresie binevoitoare şi sinceră pe chip. Tatăl ei se arăta interesat de spusele interlocutorului său. Când intră ea, îşi roti privirile, zâmbi şi îi oferi în linişte scaunul lui, apoi se aşeză repede şi el, înclinându-se uşor spre oaspete, în semn de scuză pentru întrerupere. Higgins o salută dând din cap; iar ea potrivi liniştită pe masă cusăturile la care lucra şi se pregăti să asculte.
— Şi cum spuneam, domnule, socot că n-aţi avea prea multă
credinţă, dac-aţi trăi aici – dac-aţi fi crescut aici. Să mă iertaţi dacă
nu folosesc cuvinte potrivite; da’ prin credinţă înţeleg să te bizui pe vorbele şi cugetările şi făgăduielile unor oameni pe care nu i-ai văzut niciodată, să te bizui pe lucruri şi pe o viaţă pe care nu le-ai văzut niciodată, nici tu, nici altcineva. Acu’ dumneavoastră ziceţi că-s lucruri adevărate şi vorbe adevărate, şi-o viaţă adevărată. Eu întreb doar, care-i dovada? În juru’ meu îs mulţi oameni mai deştepţi ca mine şi zeci de oameni mai învăţaţi – ăi care au avut timp să cugete la lucrurile astea – pe când eu, a trebuit să-mi folosesc timpu’ ca să-mi câştig pâinea. Şi mă văd cu oameni d-ăştia. Le cunosc viaţa. Îs oameni adevăraţi. Ei nu cred în Biblie – nu-i de ei. Pot să zică c-o fac aşa ca să se afle-n treabă; da’ oare credeţi, domnule, că e prima lor vorbă când se trezesc dimineaţa? „Ce să fac ca să dobândesc viaţa veşnică?” or, mai degrabă „Ce să fac ca să-mi umplu punga în ziua asta binecuvântată? Unde să mă duc? Cum să câştig ceva?” Punga şi auru’, şi bancnotele îs lucruri adevărate; lucruri pe care le poţi 252
atinge şi pipăi; astea-s realităţile; iar viaţa veşnică e doar o vorbă, foarte bună pentru… iertaţi-mă, domnule; după câte am înţeles, aţi fost înainte preot. Păi, n-o să vorbesc niciodată nerespectuos cu un om care-i la ananghie, ca şi mine. Da’ o să vă mai pun o întrebare, domnule şi nu vreau să-mi răspundeţi la ea, ci doar s-o băgaţi la cap şi s-o rumegaţi, înainte de a zice, că noi, care credem doar în ce vedem, suntem nişte proşti şi nişte nătângi. Dacă mântuirea şi viaţa de apoi şi toate astea ar fi adevărate – nu în cuvinte, ci în fundu’
inimii oamenilor – nu credeţi, că ni le-ar băga în cap, cum ne bagă
economia politică? Îs tare doritori să înveţe ştiinţa asta; da’ ailaltă, dac-ar fi adevărată, ne-ar face să ne convertim mai abitir.
— Dar patronii nu au nicio legătură cu religia voastră. Singura legătură pe care o au cu voi – cel puţin aşa îşi închipuie – e negoţul şi, de aceea, tot ce-i interesează este să vă îndrepte părerile spre ştiinţa negoţului.
— Îmi pare bine, domnule, spuse Higgins cu o sclipire ciudată în ochi, că aţi spus: „cel puţin aşa îşi închipuie”. Mă tem că v-aş fi socotit ipocrit dacă n-aţi fi zis-o, deşi sunteţi preot, sau tocmai fincă
sunteţi preot. Vedeţi ’mneavoastră, dac-aţi fi vorbit de religie ca de ceva pe care, dacă ar fi adevărată, nu s-ar căzni atâţia s-o vâre pe gât oamenilor mai mult ca orice pe lumea asta potrivnică, v-aş fi socotit un pungaş de preot; şi vă cred mai degrabă ageamiu, decât pungaş.
Nădăjduiesc că nu v-am supărat, domnule.
— Câtuşi de puţin. Dumneata crezi că eu greşesc, iar eu cred că
dumneata greşeşti mult mai mult. Nu nădăjduiesc să te conving într-o singură zi – sau în cursul unei singure discuţii; dar, după ce ne vom cunoaşte mai bine unul pe celălalt şi vom discuta cu inima deschisă toate aceste lucruri, adevărul va triumfa. N-aş crede în Dumnezeu, dacă n-aş fi convins de acest lucru. Domnule Higgins, sunt încredinţat că, indiferent la ce ai renunţat, dumneata crezi –
(vocea domnului Hale coborî, cucernică) – crezi în Dumnezeu.
Nicholas Higgins se ridică brusc, cu tot trupul ţeapăn. Margaret sări în picioare – căci crezuse, după crisparea de pe chipul lui, că va avea un acces. Domnul Hale privi spre ea, îngrozit. În cele din urmă, Higgins putu să vorbească:
— Omule! Te-aş fi putut doborî la pământ pentru ce-ai spus. Ce treabă ai să mă pui la încercare cu-ndoielile dumitale? Gândeşte-te că ea zace acolo, după viaţa de care-a avut parte; şi apoi gândeşte-te 253
că-mi iei singura mângâiere ce mi-a mai rămas – că există un Dumnezeu şi că el i-a dat viaţa asta. Nu cred că Bessy o să mai trăiască într-o altă viaţă, spuse el aşezându-se şi începând să
vorbească cu un glas plin de jale, ca şi când s-ar fi adresat focului nepăsător. Nu cred că mai există şi altă viaţă în afară de asta, în care a avut parte numai de suferinţă şi griji; şi nu pot să suport gându’ că
toate n-au fost decât o întâmplare şi că s-ar fi putut schimba ca vântu’ de uşor. M-am gândit de multe ori că nu cred în Dumnezeu, da’ n-am zis-o niciodată cu cuvinte, ca mulţi alţii. Şi poate c-am râs de ăi care-au zis-o, ca să fac niţel pe nebunu’ – da’ după aia m-am uitat în jur, să văd dacă el m-a auzit, dacă el era pe-acolo; da’ azi, când am rămas singur, n-o să ascult la întrebările şi la îndoielile dumitale. Nu-i decât un singur lucru statornic şi curat pe lumea asta schimbătoare şi îi rămân credincios, orice-ar zice alţii. Toate-s bune pentru ăi fericiţi.
Cu multă blândeţe, Margaret îi atinse braţul. Nu spusese nimic până atunci şi nici n-o auzise ridicându-se.
— Nicholas, nu judecăm pe nimeni; l-ai înţeles greşit pe tata. Nu judecăm – credem; şi dumneata la fel. E singura mângâiere în asemenea clipe.
El se întoarse spre ea şi o prinse de mână.
— Da, aşa e, zău (ştergându-şi lacrimile cu dosul mâinii). Da’, ştii, ea zace acasă, moartă; şi durerea m-a năucit, de nu prea mai ştiu nici eu ce spun. Îmi vin în minte tot felul de vorbe pe care le-am auzit
– vorbe cu rost şi vorbe de duh, cum le credeam pe atunci – dar inima mi-e zdrobită. Nici cu greva n-a ieşit nimic; ştiai asta, domnişoară? Veneam acasă să-i cerşesc, ca un cerşetor ce mi-s, niţică mângâiere în năpasta asta; şi m-a doborât ăl de mi-a zis că-i moartă – moartă de-a binelea. Asta-i tot; da’ a fost de ajuns pentru mine.
Domnul Hale îşi suflă nasul şi se ridică să potrivească lumânările, ca să-şi ascundă tulburarea.
— Nu e un necredincios, Margaret; cum ai putut spune asta?
murmură el dojenitor. Mă gândesc serios să-i citesc capitolul paisprezece din Cartea lui Iov.
— Cred că nu-i încă vremea, tată. Nu-i câtuşi de puţin. Mai bine să-l întrebăm despre grevă şi să-i arătăm toată înţelegerea de care are nevoie şi pe care nădăjduia s-o găsească la biata Bessy.
254
Aşa că începură să-i pună întrebări şi să-i asculte răspunsurile.
Socotelile muncitorilor se întemeiau (la fel ca şi multe din cele ale patronilor) pe o înţelegere greşită a situaţiei. Se aşteptau ca tovarăşii lor de muncă să aibă nici mai mult, nici mai puţin, forţa maşinilor, uşor de calculat; nu lăsaseră niciun loc pasiunilor omeneşti, care puteau înfrânge judecata, ca în cazul lui Boucher şi al răzvrătiţilor; şi erau convinşi că descrierea nedreptăţilor suferite va avea asupra unor străini acelaşi efect pe care-l avuseseră înseşi nedreptăţile (închipuite ori reale) asupra lor. Aşa că rămăseseră uimiţi şi indignaţi când bieţii irlandezi se lăsaseră convinşi să vină şi să
lucreze în locul lor. Indignarea, le era într-o oarecare măsură
temperată de dispreţul faţă de „irlandezii ăia” şi de gândul cât de neîndemânatici se vor arăta la treabă, descumpănindu-şi patronii prin neştiinţa şi prostia lor, despre care se şi răspândiseră prin oraş
