întruna la proverbe: „Ce nu faci ca să fii frumoasă” – şi alte asemenea sfaturi utile; dar a fost în zadar. Parcă eram Tiny, căţeluşul mamei. Îmbrăcat cu podoabele de paradă ale unui elefant; sufocată, înăbuşită şi ucisă sub găteli; astfel încât l-am transformat într-un covor grozav, pe care ne aşezăm cu toţii. Iată-l pe băieţelul meu, Margaret – dacă nu te apuci să-ţi faci bagajele de îndată ce primeşti scrisoarea mea şi nu vii imediat să-l vezi, o să cred că te 262
tragi din regele Irod!”
Margaret tânjea să ducă măcar o zi viaţa lui Edith – lipsa de griji, căminul primitor, cerul însorit. Dacă dorinţa ar fi putut s-o strămute, ar fi plecat; doar pentru o zi. Câtă forţă i-ar fi dat o asemenea schimbare – să duci, măcar câteva ore, o viaţă atât de senină şi să te simţi din nou tânără. Nu avea nici douăzeci de ani! şi trebuia să facă faţă unei tensiuni atât de mari, încât se simţea foarte bătrână. Acesta a fost primul ei sentiment după ce citi scrisoarea lui Edith. Apoi o reciti şi, uitându-se pe sine, se amuză descoperind asemănarea dintre scrisoarea şi firea lui Edith şi tocmai râdea veselă
cu ochii pe scrisoare, când doamna Hale intră în salon, sprijinindu-se de braţul lui Dixon. Margaret fugi să îi aranjeze pernele. Mama ei părea mai slăbită ca de obicei.
— De ce râdeai, Margaret? întrebă ea de îndată ce-şi reveni din efortul de a se aşeza pe canapea.
— De scrisoarea pe care am primit-o azi-dimineaţă, de la Edith.
Să ţi-o citesc, mamă?
O citi cu glas tare şi mama ei păru s-o urmărească o vreme cu interes, mirându-se de numele pe care i-l dăduse băiatului ei şi sugerând toate numele probabile şi toate motivele posibile pentru fiecare dintre ele. Tocmai în mijlocul acestei discuţii intră domnul Thornton, aducându-i din nou doamnei Hale nişte fructe în dar. Nu putea – mai degrabă nu voia – să nu recunoască în sinea lui ce noroc avusese să o vadă pe Margaret. Nu urmărea altceva în afară de această recompensă. Era îndărătnicia fermă a unui om de obicei cât se poate de rezonabil şi stăpânit. Intră în cameră, remarcând dintr-o privire prezenţa lui Margaret; dar, după plecăciunea rece şi distantă, nu păru să-şi mai îndrepte ochii spre ea. Rămase doar cât să
înmâneze piersicile – să spună câteva cuvinte amabile şi binevoitoare – şi apoi, părăsind încăperea, privirea lui rece, jignită o întâlni pe a lui Margaret, luându-şi un rămas-bun solemn. Ea se aşeză, tăcută şi palidă.
— Ştii, Margaret, domnul Thornton începe să-mi placă cu adevărat.
Niciun răspuns. Apoi Margaret se sili să spună:
— Da?
— Da! Cred că manierele lui se şlefuiesc din ce în ce mai mult.
Margaret era acum mai stăpână pe vocea ei. Spuse: 263
— E foarte politicos şi amabil – nu încape îndoială.
— Mă întreb de ce doamna Thornton nu a venit deloc. Nu se poate să nu fi aflat de boala mea, din cauza saltelei cu apă.
— Cred că îi comunică fiul ei cum te mai simţi.
— Mi-ar face totuşi plăcere să o văd. Ai atât de puţine prietene aici, Margaret.
Margaret îşi dădu seama la ce se gândea mama ei – dorea cu delicateţe să atragă bunăvoinţa unei femei asupra fiicei ei, ce urma să rămână în curând orfană de mamă. Dar nu putu spune nimic.
— Crezi, urmă doamna Hale după un timp, că ai putea să te duci s-o inviţi pe doamna Thornton să vină; să mă vadă? Măcar o dată –
nu vreau s-o deranjez.
— G să fac tot ce doreşti, mamă – dar dacă – dar când o să vină
Frederick…
— Ah, desigur! trebuie să ţinem uşile închise – nu trebuie să
lăsăm pe nimeni să intre. Nici nu mai ştiu dacă aş vrea să vină, sau nu. Uneori mă gândesc că mai degrabă nu. Uneori, am nişte vise atât de înfiorătoare despre el.
— Oh, mamă. O să avem mare grijă. Mai curând mi-aş tăia o mână decât să îngădui să păţească ceva. Ai încredere că o să am grijă de el, mamă. O să-l apăr cum îşi apără o leoaică puiul.
— Când o să putem afla ceva de la el?
— Nu înainte de o săptămână, categoric – poate chiar mai mult.
— Trebuie s-o trimitem din timp pe Martha de aici. N-ar fi bine să
fie în casă când va sosi el şi apoi s-o expediem în grabă.
— Dixon o să aibă grijă să ne amintească. Mă gândeam că, dacă o să avem nevoie de cineva care să ne ajute în casă cât timp o să fie Fred aici, am putea s-o chemăm pe Mary Higgins. E cam îngălată la treabă, dar e fată bună şi sunt sigură că şi-ar da toată osteneala să
muncească bine; dar de dormit, ar dormi acasă la ea şi nu ar avea de ce să urce sus, ca să afle cine e în casă.
— Cum vrei. Cum vrea Dixon. Dar, Margaret, nu te obişnui cu expresiile astea oribile din Milton. „îngălată la treabă” e un provincialism. Ce-ar spune, mătuşă-ta dacă te-ar auzi folosindu-le când s-o întoarce?
— Oh, mamă, n-o transforma pe mătuşă-mea într-o sperietoare, spuse Margaret râzând. Edith a luat de la căpitanul Lennox tot felul de expresii din jargonul militarilor şi mătuşă-mea nici nu le-a 264
observat.
— Dar tu foloseşti un jargon de fabrică.
— Dacă trăiesc într-un oraş industrial, trebuie să folosesc expresii de fabrică, ori de câte ori vreau. Să ştii mamă, că te-aş ului dacă ţi-aş spune toate cuvintele de aici pe care nu le-ai auzit în viaţa dumitale. Nu cred că ştii ce e un spărgător de grevă.
— Nu, copila mea. Tot ce ştiu e că sună vulgar; şi nu vreau să te aud că îl foloseşti.
— Foarte bine, mamă dragă, n-o să-l folosesc. Dar va trebui să
folosesc o întreagă propoziţie explicativă în locul lui.
